Diplomația supraviețuirii

Țările mici au avut doua posibilități de supraviețuire de-a lungul istoriei: fie se dădeau de partea celui puternic sperând că acesta nu le va înghiți de tot, fie alegeau să navigheze periculos printre inamici profitând de interesele lor divergente. România – și statele care au precedat-o înainte de unificare – a trecut prin ambele experiențe.

Ca o concluzie, în perioadele în care era dependența doar de un singur suzeran, treburile au mers prost pentru țară. Când se înmulțeau pretendenții, situația se schimba: conducătorii noștri știau să profite de situație și obțineau avantaje pentru țară. Un exemplu simplu: câtă vreme au fost sub “protecția” exclusivă a Imperiului Otoman, principatele dunărene au fost jefuite sistematic. După Războiul Crimeei, Congresul de la Paris instituie o garanție a Marilor Puteri europene asupra Moldovei și Valahiei. Acest lucru va duce, în ciuda împotrivirii Turciei, Austriei și Angliei, la Unirea de la 1859 pentru că diplomația celor două state a știut să profite – cu concursul masiv al lui Napoleon III – de divergențele dintre Puterile Garante.

În istoria noastră recentă, însă, au fost două momente în care strategia de supraviețuire bazată pe specularea divergențelor dintre Marile Puteri a dat greș. Teoretic, această cale presupune realizarea unui echilibru dinamic: pe măsură ce amenințările de securitate vin din partea statului A, soliciți garanții de securitate de la statul B, aflat în relații tensionate cu A. Dacă A și B te amenință, ceri protecție de la statul C. Problema intervine în momentul în care, de exemplu, A și B semnează un pact de neagresiune iar C este învins militar și nu mai este perceput ca o amenințare nici pentru A și nici pentru B.

Este ceea ce s-a întâmplat în 1940, când, ca urmare a celebrului Pact Ribbentrop – Molotov semnat cu un an înainte, România a pierdut o treime din suprafața țării. După WW2, politica promovată atât de Gh. Gheorghiu – Dej cât și de Ceaușescu a urmărit asigurarea unei protecții față de URSS prin apropierea de inamicii Moscovei: SUA și China. Momentul 1968, când o invazie a României a fost oprită de intervențiile diplomatice ale Washingtonului și Beijingului, este definitoriu. În 1989, însă, se întâmplă din nou: Gorbaciov și Bush ajung la o înțelegere la Malta și România ajunge în pragul războiului civil.

Ce avem în 2017? România a pariat în ultimii 15 ani doar pe SUA, n-a interesat-o politica externă comună europeană. S-a îndepărtat de China, are relații extrem de reci cu Rusia. În vară Trump se va întâlni cu Putin și se presupune că se va ajunge la o înțelegere între SUA și Rusia pentru ca americanii să aibă mână liberă să se bată cu chinezii, care sunt principala amenințare economică pentru ei.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"