Bionica și ocnița
Ansamblul sportiv din zona Stadionului a fost un proiect foarte complex. „Tot ce vedeți aici s-a lucrat la mână. La planșetă”, își aminteșțe cu nostalgie Viorica Novac. „Nu exista calculator. De aceea proiectarea a durat atât, aproape 6 ani. La Bazinul de înot, pentru decorația exterioară am creat niște elemente tradiționale românești, în partea de jos a construcției, având ca model «ocnița», care să marscheze structura de rezistență. Pe principiul ca stâlpul să nu aibă vizibilă intrarea în pământ, pe direcția normală, ci ca și cum baza acestuia se despică în două.” Ocnițele se numeau în antichitate „metope” și sunt ca niște adâncituri în perete, având și un element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri. La mânăstiri, sunt ca niște ferestre oarbe situate sub acoperiș, pictate cu teme religioase. Cele două intrări, dinspre Est și Vest în formă de arce, aveau și ele un „chichirez” – cum spune arhitecta Novac, fiind prevăzute cu scurgeri până jos. „Execuția a început în 1978. Dar și pe parcurs s-au dat detalii.
Numai că, la început s-au lucrat vreo 2-3 ani zdravăn, apoi, cu toată economia și ordinul de a se sista toate proiectele sociale, s-a sistat și acesta. Până în 1982-83. În 1986, Bazinul a fost gata. La inaugurare nu se chema și arhitectul care a făcut proictul. El era ultima piesă din domino. Am fost reprezentați de toți șefii noștri, care au făcut un chiolhan acolo…! S-au pupat, și-au strâns măinile și s-au lăudat între ei. Era și atunci, există și astăzi din păcate, o problemă. Legea ne dă dreptul să punem pe clădire o plăcuță, cu numele arhitectului care este autorul proiectului. Nu se respectă. Rămâne pentru eternitate pentru cine vrea să știe, dacă nu e curios să caute prin arhive, cine este autorul.” Dacă nu era acea plăcuță, mai știam noi de ce i se spunea clădirii dinspre gară, în formă de castel, Casa Sterian?
Proiectul inițal și realitatea din teren
„Ce-am realizat? După Sala de Sport, până la Revoluție s-au mai făcut doar Pista de Atletism și Bazinul de Înot. Și acestea, cu multe piedici și sacrificii. Am rămas și cu o durere în suflet. Chiar dacă a fost o realizare apreciată, Pista de Atletism nu a ieșit așa cum a fost prevăzută inițial în proiect. În loc de inele translucide, a fost acoperită… cu tablă! O pastișă la ce trebuia să iasă. Doamna Viorica Novac este o femeie activă, implicată în realitățile orașului. La ora aceasta, meseria de arhitect este total neînțeleasă. Nu există legi care să îl protejeze pe proiectant împotriva abaterilor care se fac de la proiect, în momentul construcției.
Nici tinerii nu mai au același entuziasm cum am avut noi. Se întâmplă, mai ales când încerc să abordez o problemă de principiu, având lângă mine tineri care agreează această profesie. Mă uit că ochii lor încep să joace în cap. Nu percep ce le spui. Simți că îi plictisești. Motivul principal este că le lipsește «baza». Care nu mai este! De carte învățată! Aș spune chiar cu frică de profesor.
Cu frică de rușine. De notă mică! De evoluția ta în viitor. Cine te angajează? Sau cum poți participa cu un proiect la un concurs, dacă ai sărit peste etape?” Ce presupunea «baza»! Să citești foarte mult, să te documentezi, și să știi să interpretezi ce se cere pentru o anumită lucrare.” O simt dezamăgită și de felul cum au mers și merg lucrurile în continuare. Cât despre sălile de sport, concluzia pare una logică: „Dacă s-ar fi înțeles importanța acestui proiect pentru oraș, și s-ar fi realizat în totalitate, Municipiul Bacău ar fi avut o cu totul altă dezvoltare astăzi.”
Final
Am început acest reportaj, ca o poveste despre sălile de sport. A existat un vizionar, profesorul Mihai Grigoraș, care a reușit să mobilizeze iubitori ai sportului, și nu numai, în acest proiect. Nu pot să nu o citez, după acest scurt periplu, pe doamna Rodica Grigoraș, și ea profesor, femeia la fel de puternică din spatele soțului. Cea care, sunând la redacție, m-a ajutat să scot din uitare, vremelnic, acele vremuri: „Ce a însemnat pentru Bacău înființarea bazinului de înot? Din mai 1986, s-au putut organiza aici competiții la nivel înalt. Înotul a fost introdus ca disciplină sportivă la Liceul Sportiv. A dus la înființarea la Sport Club Bacău a secției de natație.
După 1990, profesorul Mihai Grigoraș, influențat de cele văzute în Anglia, a inițiat un experiment pentru învățarea înotului în cadrul orelor de educație fizică de către copiii de la unele clase de la liceul sportiv și unele clase de la școlile din apropierea bazinului. Inițiativa a fost susținută de Inspectorul școlar de educație fizică, prof. Vasile Baltă și aprobată de Inspectorul școlar general, prof. Ștefan Antohe. Copiii, însoțiți de învățători, erau transportați cu un autobuz pus la dispoziție de Primărie. Nu a durat mult, și nu s-a permanentizat această practică. A fost totuși un început. «Un complex sportiv la Bacău», acesta a fost visul profesorului Mihai Grigoraș!”
Astăzi bazinul este deschis tuturor celor care vor să învețe sau practică deja înotul. Sala de Sport și Sala de Atletism găzduiesc permanent compețiții, chiar dacă din punct de vedere architectural, nu arată în totalitate așa cum le-au gândit și visat, cei care le-au proiectat și construit.
