Piatră de încercare
Sub raportul pronunţiei, categoric este una dintre cele mai dificile combinaţii cifrice din limba română. Nu e vorba decât de partea a doua, adică de numeralul 18 (deocamdată nu transcriem rostirea).
Variante… după ureche
Nu e nevoie de prea mare efort pentru a auzi sunete-parazit în vorbirea celor din jur, încât ne întrebăm dacă e corect */optisprezece/, */optîsprezece/ sau */optusprezece/.
Ce spune Academia Română
DOOM2 respinge fiecare dintre variantele de mai sus, fiind interzisă o „vocală de sprijin (i, â, u) în interior”. (Erată: â nu este vocală, ci literă care notează vocala î; altfel, ajungem să notăm opt vocale în limba română.) Pentru IOOP, situaţia lui 18 nu e o capcană ortoepică, de vreme ce capitolul „Numeralul” se ocupă doar de cele ordinale (§ 105) şi separat de întâi/întâia (§ 106). „Micul dicţionar ortografic” din 1955 nu indică nici măcar accentul (pe prima silabă). A existat şi un „Dicţionar ortoepic” (1956), în care ar fi trebuit să-şi găsească locul problematicul numeral 18, dar privilegiate sunt altele: „Limba literară contemporană a consacrat formele paisprezece, şaisprezece” (p. 21). Îndreptarul lui Sextil Puşcariu şi Teodor A. Naum, din 1932, include doar ordinalele (al) optsprezecelea, (a) optsprezecea, iar cel din 1909 al lui Șt. Pop le comasează: „opt; optulea; opta; optspre-zece;optzeci”.
Ortografii au cuvântul?
Al. Graur, în „Puţină gramatică”, nu discută numeralul nostru, iar Mioara Avram îl comentează la cap. „Succesiuni nepermise sau cu folosire limitată”. Transpus literal, cuvântul deţine recordul în privinţa aglomerării a cinci consoane:/ptspr/ („Ortografie pentru toţi”, 1990, p. 93).
Greaua moştenire a lui */şaptisprezece/
Pare a nu mai fi nimic de făcut: „– Câţi ani îmi daţi? – Șaptişpe.” (Astă-seară dansăm în familie; film, 1972); „Anul /două mii *şaptisprezece/ a fost generos”; idem, „pentru Muzeul din Dumbrava Sibiului”; „Am marcat o sută de ani de la bătăliile din /o mie nouă sute *şaptisprezece/” (RRA, dec. 2017: 25, 29, respectiv 30). Am transcris aici ultimele (?) zvâcniri ale lui */şaptisprezece/. Numeralul e pe nedrept pedepsit: „În secolul 17 cuvântul-cheie era adevărul (truth)” (Peter Conn, O istorie a literaturii americane, Buc., Ed. „Univers”, 1996, p. 7; 307); ediţia a 17-a a Taberei Naţionale de Artă „George Apostu” a încheiat un ciclu fast pentru promovarea tinerelor talente etc.
O posibilă ierarhie a variantelor interzise
După cum */şaptisprezece/, cu risc de generalizare, a fost amendat (ca şi */preşidinţie/), tot aşa e bine să prevenim instaurarea pronunţării greşite a lui 18. Cea mai gravă se arată a fi intercalarea lui i, fără motivare în compusul discutat: „– Avem o cifră cât de cât exactă a celor ce deţin certificate de revoluţionar? – Din câte ştiu, sunt între cinsprezece şi */optisprezece/ mii” (RRA, 10 dec. 2017), urmată de plasarea lui o („/două mii *optosprezece/ o să fie cu surprize”, ca reflex al primei vocale din cuvânt), ă („Să fie mai bun acest *optăsprezece!”) ori î („al */optîlea/ rege” – RRA, 10 dec. 2017) sau a lui u: „În tinereţe, am fost judoka, centură neagră, am cântărit o sută */optusprezece/ kilograme…” (România literară, 3 febr. 2017). „u” e cel mai puţin vinovat pentru că serveşte drept vocală de legătură în articularea cuvintelor terminate în consoană, semivocală sau în vocala „a” („al optulea”, „omul”; „puiul”; „macaraua”).
Oricât ar fi de greu, rostiţi „pe cuvinte”…
… şi nu pe silabe. Descompuneţi întregul: opt + spre + zece şi-l veţi rosti corect, adică în logica alcătuirii sale.
