Semne bune numeralul are
În general, se spune, anii fără soţ sunt mai aparte, aşa că 2017 se supune cutumei. Partea subţire, dată de ultimele două cifre, apare pentru prima oară la D. Cantemir (1673-1723), în Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Începând cu secolul al XVII-lea, numeralele erau notate analitic: „zece şi şapte taleri tătărăşti”, ca după două sute de ani să se treacă la forma sintetică: 17.
De la şapte la şaptesprezece sau de la I. Creangă…
Există o expresie în limba română pentru a echivala un efort, o acţiune, o cantitate: „cât şaptesprezece”. Ai zice că nevoia noastră de a compara e axată pe acest numeral dacă n-ar exista şi forma simplă: „cât şapte”. Aşa se face că plecăm de la numeralul simplu, dar când se impune să dimensionăm o realitate, ne simţim datori să-l trecem peste ordinul unităţilor. Îl întâlnim astfel în proza lui Ion Creangă: „Nu-i vorbă, de mâncat aţi mâncat şi de băut aţi băut fiecare cât şaptesprezece”. Echivalentul este „mult” sau „foarte mult”.
… la Mihai Eminescu (1850-1889)
„Eram de şaptesprezece ani”, notează undeva poetul, obligându-ne să căutăm datele biografice ale vârstei. În 1867 a publicat, în „Familia”, două poezii – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (2/14 apr.) şi „La Heliade” (18/30 iun.). În acelaşi an intră ca sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale, care îl găsise pe tânăr la Giurgiu „desculţ şi fără cămaşă, numai în gheroc şi pantaloni, răzând baniţele de cereale” (G. Călinescu, ILROP, p. 444). Avea însă şi ghete, şi haine într-„un geamantan plin de cărţi” (ib.), de care nu se despărţea şi din care nu lipseau… Goethe şi Heine.
În literatură, numeralul apare în titlul unui volum de versuri al lui Geo Bogza, Ioana Maria. Şaptesprezece poeme (Ed. „Azi”, 1937), iar în geografie, desemnează cele 17 foste state medievale din cadrul Sfântului Imperiu Roman.
O greşeală recentă: *şaptisprezece
Cei mai importanţi luptători pe tărâmul cultivării limbii române, Al. Graur şi Mioara Avram, nu se ocupă în lucrările lor (1987, 1988, 1990) de cazul lui *şaptisprezece, ceea ce înseamnă că rostirea defectuoasă este o nedorită achiziţie a românei de după 1989. Dicţionarul ortoepic (1956), cele cinci ediţii ale Îndreptarului, precum şi cele două ale DOOM-ului nu înregistrează situaţia lui şaptesprezece. (De altfel, ortoepia e partea vitregită a tuturor lucrărilor normative.) Abia din 1965 IOOP-ul se ocupă de numerale, dar numai de cele ordinale. S. Puşcariu îl înregistrase într-o carte fundamentală – Limba română. Rostirea (p. 65).
2017, cu 1–1–2
e-urile bune din numeralul şaptesprezece sunt în ordine: cel din „şapte”, cel din „spre” şi cele din „zece”. Fiecare dintre ele îşi cere dreptul de identitate în pronunţare. Din păcate, mai ales în primele zile ale noului an, am auzit: „… cei *şaptisprezece deputaţi din partea minorităţilor…” (TV, 4 ian.; reporter); „/Două mii *şaptisprezece/ ne surprinde cu roz, dar şi cu verde (culoarea anului)” (idem).
În aceeaşi serie plasăm şi rostirea ultrascurtă, care nu-şi are locul în spaţiul public („Din câte văd, /douămii *şapteşpe/ e cam plin” – RRC, 10 ian.) ori, cu dublă eroare, *„şaptişpe” (TV). Milimetric, Ilie Dobre ne-a răsfăţat cu „/şaptesprezece/ secunde” (RRA, 5 ian.), chiar dacă e-urile crainicului sportiv sunt nefiresc de deschise.
Regula? La îndemâna oricui
Începând cu clasa I, un vorbitor al limbii române înţelege că avem de rostit trei cuvinte care, ca şi untul de lemn (devenit untdelemn), s-au lipit, păstrându-şi fiecare zestrea fonetică: numeralul şapte, prepoziţia spre şi iar un numeral – zece. Total: patru e-uri sau, cu clinchet de alarmă, 1–1–2.
