O femeie locuieste de 12 ani intr-un vagon

Vagonul metalic este “parcat” la cativa pasi de drum. Sub el doarme la umbra o potaie dezlegata. Latra la straini, dar nu musca. Parca ar sti ca, pripasita aici, nu are prea multe drepturi. Usa containerului este deschisa. O plasa de metal improvizata si proptita cu un par lasa vederii interiorul. Pe patul plin cu tot felul de lucruri inghesuite doarme o femeie. Nu da semne ca ar auzi latratul cainelui sau strigatele musafirilor. Insistam. Batrana se intoarce pe o parte si deschide ochii. Ne invita in singura incapere care ii este casa de 12 ani. “Poftiti inauntru, ca eu-s cam obosita, spune razand. M-am incins cu o tarie dimineata, am stins-o cu o bere si am adormit.” Ileana Grigoras are 76 de ani, este din Scorteni si de ani buni locuieste in vagon. A primit-o pe pamantul lui un om binevoitor. La cateva case mai sus este gospodaria ei. “Am avut casa adevarata, povesteste femeia. Am lasat-o baiatului si nurorii. Nu ne-am inteles. Tot mi-a ramas acolo. Si mobila, «galbenus de ou».” Doua paturi, o masa si o soba veche de tabla sunt toata averea ei. Si pensia frumoasa. Ileana Grigoras a fost candva o femeie respectata in sat. Zeci de ani a lucrat ca laboranta in Petrol. De altfel, cand a dat de greu si dormea pe unde apuca, fostii colegi i-au facut rost de vagonul care i-a devenit casa. Declinul ei a inceput pe la 40 de ani. Naveta zilnica a alimentat gelozia sotului. Incet, incet a ajuns sa gaseasca in bautura alinarea dupa bataile crunte. “Doamne, ce ma mai aranja, isi aminteste acum. Am scapat acum 16 ani, cand a murit. Dar eu tot ii tin poza aproape, fiindca era tare frumos si mai tanar cu 6 ani.” Din toata casnicia a ramas cu o fotografie alb-negru, amintirea scandalurilor si patima bauturii. Acum o stie tot satul drept “Leana din container”. In vagonul coscovit, nu mai este loc de bulendre si resturi. Femeia nu se plange deloc. Ba chiar ii place viata pe care o duce. Are o pensie pentru care o invidiaza multi si nicio grija. Isi descrie ziua cu o mare satisfactie. “Ma scol cand vreau, pun mana pe telefon si comand de la magazin mancare, tarie si bere pe alese. Pe urma adorm la loc. Pe la amiaza ma scol si o iau de la capat. Daca vine cineva pe la mine, bine. Daca nu, tot bine. Mai beau ceva, mai mananc si iar dorm. Nu am nevoie de nimeni. Baiatul m-a dat afara, fata mi-e in Italia. Nepoti am, dar vin doar daca le dau bani.” In secolul XXI, femeia locuieste intr-o cutie de tabla, fara energie electrica (“imi ajunge lumina care vine din drum, becul de sus e numai de decor”), fara apa si grup sanitar. Iarna o chinuie gerul, vara o invadeaza ganganiile. Doar telefonul visiniu, nou si elegant este un semn de civilizatie. Asistentul social din comuna ii stie povestea, dar nu poate interveni. Batrana are discernamant si un venit de o mie de lei pe luna. Viata in container este alegerea ei si se simte fericita. “Aseara am gasit stanjenei la usa, ne spune cu un zambet misterios. Or fi de la cineva care tine la mine. Zic si eu.” In urma noastra, grilajul se inchide scartaind. “Mai dati pe la mine cand treceti prin sat.” Vocea suna clar si curat, de parca timpul ar fi facut cale intoarsa, iar Ileana Grigoras ar sta in poarta casei ei cu mobila “galbenus de ou” petrecandu-si musafirii de la oras.
Doina Mincu


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ