LIMBA PINGUINĂ E ŞI LA NOI. Mult lăudatul film „Mumble, cel mai tare dansator” – în care oamenii sunt extratereştri, iar eroii, pinguini inteligenţi – propune limba pinguină. Nimic nou pentru cei ce dezlegau careuri de cuvinte încrucişate ori se deconectau cu literatură diversă din suplimentul „Pinguin”, în anii 1980. Mircea Micu, unul dintre realizatorii apreciatului magazin publicistic, întrebat ce face, a răspuns şi pentru ceilalţi: „Pinguim, pinguim”. Tocmai pregătea un nou număr din placheta absentă din „Istoria jurnalismului din România” (2012).
CÂT DE… SINGULAR E BOTOŞANIUL. „Bilet de îmbarcare”, de la RRC, este una dintre cele mai reuşite producţii ale Societăţii Române de Radiodifuziune. Andreea Ionescu se plimbă cu folos prin ţară, una dintre halte fiind la Botoşani. Ghidul, muzeograf, a mers la pas cu redactoarea, prin oraş, prezentându-ne fiecare construcţie, stradă, monument, cu istoria aferentă. Mereu însă a folosit forma de singular… plural articulat: „Botoşanii a atras multă lume bună…”, dar „Faima Botoşanilor a străbătut timpul…”, încât realizatoarea însăşi se contrazice: „Botoşani (în loc de Botoşaniul, ca Zalăul, Iaşiul) este singurul oraş din Moldova care a conservat centrul vechi”. Şi încă ceva: nu se poate găsi şi o piesă muzicală românească pentru a agrementa emisiunea care, de altfel, merită nota maximă?
UN FALS NEVINOVAT. Dan Grigore, care se declară bun cunoscător al limbii ruse, rosteşte mereu Tolstói, cu accent pe ultima silabă (RRC, Siesta, cu Ioana Goia). Oare de ce noi, ceilalţi, nu spunem aşa? Poate pentru că-l percepem ca pe un derivat cu sufixul augmentativ -oi (căsoi, pietroi). Ce spune Giorge Pascu în „Sufixele româneşti“ (1916) despre aceasta? mă întreb eu, care cu o zi în urmă am vorbit la telefon cu fiica lingvistului băcăuan, Corina Tîrnăveanu, din Târgu-Mureş?
SEMNE BUNE, SEMNE RELE…
Învăţătorul Constantin Mihăiloiu, din Râmnicul Sărat (da, da, cu -l şi fără cratimă), ne trimite un catren dintr-o proiectată cărticică de învăţare a limbii române: „Nu te laud, nici te critic,/Dar de nu pui diacritic/Este şi acesta semn/Că ai un limbaj de… lemn”. Mai aşteptăm.
… ŞI SEMNE ÎN PLUS. La fişierul din holul Bibliotecii Municipale „Radu Rosetti” Oneşti găsesc cu bucurie „Problema şcoalei active”, de Grigore Tabacaru, din 1927. Cu pic (cu acribie, adică) bibliograful a scos căciuliţele lui Tăbăcaru, pentru a ajunge la forma corectă. Într-o evidenţă bibliografică exactă, vei căuta în zadar autorul cu diacritice.
POMPIERII, CA ŞI SALVAREA. Mă preocupă de mai multă vreme prezenţa/absenţa celui de-al doilea i de pe maşinile celor care ne păzesc de necazul focului. Pe unele apare forma articulată, pe altele nu atât în Bacău, cât şi în ţară (bănuiesc că sunt inscripţionate undeva la nivel central). Problema este dacă nu cumva a devenit facultativ al doilea i şi în limbajul administrativ, că e foc! Raţiunea obligativităţii celor doi i este simplă: toate cele trei entităţi care ne asigură liniştea au nume articulate. Câtă vreme vedem scris Salvarea/Ambulanţa şi Poliţia (nu Salvare/Ambulanţă sau Poliţie), articolele -a, şi -i sunt la locul lor.
ROMÂNA DIN NORD DE ȚARᾸ. RRA anunţa cândva (4 febr. 2016) că în municipiul Satu Mare va fi ridicat un monument închinat limbii române (o tânără mamă/învăţătoare cu un copil alături, o carte, un pom…). Argumentul: Eminescu a scris că în această parte de ţară se vorbeşte cea mai curată limbă română. Dacă veţi vizita Muzeul de Artă din oraş, veţi admira, în curte, acest minunat grup statuar.
