Vadul lui Mos Costache

1


Fie ploaie fie vânt, fie soare sau viscol, Mos Costache sau domn’ Costica Lozinca, cum il striga pescarii mai cu staif, semneaza sapte zile din sapte o condica de prezenta numai de el stiuta. Nu respecta programul afisat mare pe usa.

Vine de obicei cu un sfert sau chiar jumatate de ora inainte de ora deschiderii si pleaca dupa ce multumeste si ultimul client. Mi-am zis sa-l abordez luni dimineata, când este mai putin asaltat de pescari, asa ca i-am facut o vizita la magazinul micut, cu articole de pescuit, din Piata Mioritei.

Aici toata lumea il cunoaste si il respecta. Nu duce lipsa de activitate. Aveam sa aflu ca are clienti care vin de la Roman, Pascani – acolo-s mai scumpi viermisorii, dar si de la Moinesti, Onesti, Târgu Ocna.

Eu in viata am avut noroc

„Cât traiesti ajungi sa faci lucruri care nici prin cap nu-ti trec.” Este prima concluzie trasa de interlocutorul meu. Se plimba vioi dintr-un capat in altul, pe „poteca” ingusta din spatele tejghelei. Nu prea inalt, proaspat barbierit, parca nu are stare. In timpul agitatiei aparente ma urmareste cu o privire albastra, limpede, accentuata de lentilele ochelarilor. Afiseaza un zâmbet sugubat, gestica mâinilor accentuând importanta cuvintelor.

„Baiatul e de vina, Florin. El a inceput. Eu acum 20 de ani, inainte de pensie, am venit sa-l ajut. Lucram atunci la Oficiul Judetean de Reproductie si Selectie. Am fost tehnician veterinar. El e vinovatu’… cu sculele de pescuit”. Magazinul are devar. Majoritatea celor care-i trec pragul vin dupa nada, asa ca suntem intrerupti destul de des. „M-am nascut la tara, satul Berbiceni, comuna Secuieni. Sapte frati. Sapte copii, unul dupa altul”. Il intreb in ce luna, sa aflu daca i se potriveste zodia. „Sa stii ca da! Eu m-am nascut dimineata la cinci, in prima zi de Paste. Pe saisprezece aprilie. Noaptea, inainte de doispe, mama si cu tata se pregateau sa mearga la inviere.

 Vadul lui Mos Costache

Ei…! Atunci au apucat-o pe mama durerile facerii! A ramas acasa. Tata a plecat la biserica sa nu se-amestece in treburile muieresti. La cinci, când s-a intors cu anafura, a gasit patru babe. O faceau pe moasele, cum era atunci, ca nu era doctor. Doua impingeau in burta mamei si doua ma trageau de cap sa ma scoata. Nu vroiam sa ies. M-au scos pâna la urma dar nu era deloc treaba buna cu mine. S-au speriat. Au crezut ca ma pierd. Mi-au facut o camasa dintr-o perdea alba, m-au imbracat cu ea, sa nu mor pagân. Tata s-a urcat pe-un cal, a luat o sticla de vin si s-a dus dupa popa, sa vina sa apuce sa ma boteze. Da’ nici eu nu m-am lasat.

Ca berbecul, ca mi se potriveste zodia, am batul la portile lumii. Am 72 de ani si jumatate si nu ma las nici acum. Mi-au pus nume de ctitor si sfânt. Cât eram mic ma strigau Cocuta, ca stateam mai mult prin bucatarie, apoi Cuta, mai târziu Costelus. Dupa aia ma strigau Costel, Constantin, si acuma, parca aud cum bate la poarta si striga cotoroanta… Mos Costache! Hai vina si ada lopata!” Are un râs sanatos dar… cumpatat. O gluma buna trebuie savurata. Ii intorc amintirile spre perioada copilariei, la viata traita in satucul pierdut printre dealuri. Primul peste?

Noi prindeam peste la sapa…!

„De unde apa mare in zona noastra. Era o gârla. Rate si gâste. Curgea un firicel de apa printr-un canal colector, ce ducea apa de ploaie printre dealuri, spre Siret. Avea pestisori. Noi ii prindeam cu sapa. Cum? Nu stii metoda?! Când eram mai maricei, ne trimiteau parintii pe deal, sa punem fasole. Unul sapa gaura, altul punea bobul cu mâna. Noi, ca sa terminam mai repede, puneam mai multe boabe in cuib. Trageam cu ochii la gârla.

Ne dezbracam si ne apucam de o altfel de treaba. Faceam o izâtura – un fel de dig – sa oprim apa, ca tot aveam sapele la indemâna. Când se aduna mai multa, intram si incepeam sa batem prundisul cu sapele, pâna ameteam pestele. Il prindeam cu mâna. Si seara, când ajungeam acasa, aduceam fiecare câte sase-sapte bucati. Ce se nimerea, chiscari, carasei, babusca. Atunci punea mama in tigaie niste ceapa la prajit, in ulei, si pestele peste ea… Numai mirosul ala ce te ametea! Am fost si cu baietii de vre-o doua ori la pescuit, la Gârleni. Nu cine stie ce. Am prins ceva. Ei sunt… pasionati. Eu…? cu magazinul!”

Pescari si… pescarite

Ne da „buna ziua” o doamna intre doua vârste. Din atitudinea lui realizez ca nu figureaza printre cunostinte. Si stie toate pescaritele. Doamna ia la studiat pe rând toate rafturile, aparent interesata de ce vede. Nu pune intrebari, tragând insa cu urechea la discutie. Se apropie circumspecta de cutiile in care foiesc, diferit colorati, viermisorii. Amabil, Mos Costache o abordeaza. „Cu ce va putem fi de folos… doamna?” Privind ridicata pe vârfuri peste marginea cutiilor – tejgheaua e destul de inalta – intreaba de parca nu s-ar fi lamurit: „Aveti viermisori?” Si ca o scuza: „M-a rugat sotul sa-i iau… câtiva. Dati-mi de cinzeci de bani!” Mai sa ne pufneasca râsul. „Da’ sotul e pescar?” vine replica pe ton serios. „E! Ca ma inebuneste cu plecarile lui. Puneti-i vreo trei – patru acolo… Ce?

Trebuie mai multi? Pai cam atâti pesti prinde!” Pâna la urma cumpara de-un leu. Ia delicat intre doua degete punguta cu miscatori si iese pe usa, tinând mâna aproape la orizontala. Mos Costache râde iar. „Si asta nu-i nimic! Mai am un profesor care a iesit la pensie. Locuieste lânga Bacau. Vine de obicei vinerea, când e mai aglomerat.

«Bai Costica! Ma lasi sa…?» Si ia câte doi – trei viermisori de ici, de colo, de dinclo, si-i baga-n gura. Proteine! Da fara sa plateasca. Si ce-i rontaie! Ba mai si spune: «nu cumpar nica, da’ am venit sa dau buna ziua». Ce sa-i faci? Placerea omului”. De admirat cum, dupa pensionare si-a schimbat total profilul activitatii si a ajuns sa faca ceva ce ii si place. Nu a fost deloc simplu. „Am vrut sa-mi ajut baietii. Au inceput-o si ei greu. Florin vindea cartile adunate de nevastamea, la o masuta in bazar. Nu prea mergea. Apoi a inchiriat un fel de magazie aici in cartier. A cumparat scândura si s-a apucat sa faca mese, bancute, scaune.

 Vadul lui Mos Costache

Nici de-aici nu prea ieseau bani. Incet, incet a trecut pe confectionarea de martisoare, ghirlande si ornamente pentru sarbatori. Vindeam cu ei prin bazar, pe sub Pasaj. Toata vara munceau sa le confectioneze. Nu incapeau intr-o camera câte faceau. M-am dus la Savinesti, il cunosteam pe director, am fost colegi de scoala, si le-am facut rost de folie, celofan, pentru cutiute. Era greu. Pe urma a inchiriat Florin un spatiu de doi metri patrati, in piata veche a Mioritei, pentru scule de pescuit. M-a rugat sa ma ocup eu aici ca el sa vânda in bazar.

Sa mearga la târguri. Si-asa am inceput sa ne dezvoltam, câte-un pic, câte-un pic. De 16 ani nu stiu daca am avut cinci zile libere. Nu mi-au trebuit. Nu ma obliga nimeni sa muncesc. Doar am frate la Constanta, la Brasov. M-au rugat baietii sa plec intr-o vacanta, intr-o statiune. Imi achita ei totul. N-am vrut. Eu ma simt bine aici, si-mi place. Am activitate si ma simt in putere”. Tine-o tot asa domnule Constantin Lozinca!



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

  1. Da , om care s-a adaptat bine la piata . Are intotdeauna ce vrei si nu ai sa iei de la el momeala vie trecuta . Am prins mult peste pe Siret cu momeli si alte utile pescuitului , intotdeauna cumparate de la domn’ Costica Lozinca . Viata lunga si sanatate !

LĂSAȚI UN MESAJ