– interviu cu prof. Iulia Corlade, director adjunct la Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron”, nepoata marelui explorator român al intinderilor polare, Teodor Negoita, care s-a nascut in comuna Sascut – judetul Bacau.
Cum va caracterizati ca om, ca profesor?
Ca om … nu cred ca ma pot caracteriza, dar cred ca o pot face altii. Ca profesor … e o poveste lunga. Am ales aceasta profesie pentru ca am fost fascinata de ea de pe vremea când eram in liceu, insa impactul cel mai mare a fost in anii copilariei când o insoteam pe bunica la scoala unde era invatatoare in satul natal al mamei mele. La vremea respectiva (anii ’73-’75) eram un copil care lua parte la toate activitatile scolare educative, simteam respectul elevilor fata de invatatoarea lor si traiesc cu amintirea elevilor satului carora bunica le era, pentru câteva ore, si invatatoare si mama. Aud si in aceste zile, de câte ori merg prin sat, vorbe frumoase si pline de respect la adresa bunicilor mei, iar acest lucru imi bucura inima si sufletul. Desi unii profesori o fac sa para usoara, meseria de profesor poate fi un maraton cu obstacole. Noi, dascalii, trebuie sa facem fata unor probleme, cum ar fi clase cu prea multi elevi, o multitudine de formulare si rapoarte, prea multa birocratie etc. A preda inseamna sa iti iei angajamentul ca vei influenta, intr-o mare masura, viata elevilor. Oamenii se simt atrasi spre meseria de profesor pentru ca iubesc copiii si tinerii sau pentru ca le place sa fie in compania lor, sa-i vada cum cresc si progreseaza, devenind mai capabili, mai talentati, mai eficienti in aceasta lume. Cei care predau … se daruiesc altora. Eu predau cu speranta ca lumea va deveni mai buna.
Sunteti profesor de economie. De ce nu alta profesie?
Din timpul liceului doream sa urmez cursurile facultatii de geografie, specializarea geologie, nu-mi era imposibil la cât indrageam muntele. Dupa lungi discutii cu Teodor, unchiul meu, care ma sfatuia sa-mi aleg o cariera mai umana, prezentându-mi diferite argumente legate de familie, viata, confort etc., am ales domeniul economic, absolvind cursurile Facultatii de Litere si Stiinte, Universitatea din Bacau, specializarea Marketing si, din 1997, imi desfasor activitatea de profesor in cadrul Colegiului Tehnic „Dumitru Mangeron” Bacau. In urmatorii ani, studiile le-am aprofundat in aria contabilitatii devenind si expert contabil.
Care este motivatia dumneavoastra?
Dragostea fata de elevi. Stiu ca pentru unii elevi sunt singura persoana care ii sprijina in eforturile lor. Nu este deloc usor sa fii profesor. Se cer foarte multe sacrificii. Insa, in ciuda tuturor dificultatilor, tot mai inclin sa cred ca e o profesie ce-mi aduce mai multe satisfactii decât oricare alta din lumea afacerilor.
Putini stiu ca sunteti nepoata lui Teodor Gheorghe Negoita, marele nostru explorator al tinuturilor albe…
Era (este in familia noastra) fratele mamei mele. O familie de invatatori, cu cinci copii, Teodor fiind mezinul familiei, nascut in anul 1946, iar mama mea, nascuta in anul 1944. Diferenta de doi ani dintre ei nu a contat. Au suferit si s-au bucurat impreuna in toate momentele vietii. Anii copilariei mele i-am petrecut in casa bunicilor, parintii mei lucrau la Adjud si aveam o locuinta de serviciu la Urechesti. Pe vremuri, concediul de crestere a copilului era foarte scurt, la cele trei luni ale mele, mama a fost nevoita sa se intoarca la serviciu, iar eu am ramas in grija bunicilor in casa parinteasca. Având o biblioteca plina cu carti am fost dezmierdata cu multe povesti, alese pe sprânceana si povestite cu mult drag si har de catre bunici, dar si de Teodor, unchiul meu. A ales Facultatea de Chimie Industriala de la Iasi, devenind inginer chimist. In urma absolvirii facultatii in 1973, a fost repartizat ca inginer chimist la Fabrica de Zahar din Sascut, locul natal. Imi amintesc ca-mi facea toate mofturile, ma sfatuia, imi directiona activitatile, iar dojenelile le acceptam cu usurinta. Teama copilariei mele era jocul caprei din Ajunul Anului Nou, iar in urma unor argumente discutate cu tâlc impreuna cu Teo, mi-am invins temerile. Acum ma gândesc ca balanta se inclina mult mai tare daca sfaturile erau date de Teodor decât de parintii mei, in detrimentul lor, dar cred ca nu i-am suparat prea mult la acea vreme.
Când a aparut muntele? Stiu ca si aici aveti amintiri frumoase legate de Teodor Negoita…
La vârsta de 6 ani am pasit prima oara pe munte – pe un traseu frumos, in Ceahlau, stabilit impreuna cu familia. O expeditie formata din cinci membri (mama, tata, Teodor, Ica – o prietena din Focsani si eu). Participarea mea a fost cu cântec, Teodor (leader) nu era de acord sa particip in aceasta calatorie din cauza vârstei. Implorarile mi-au fost ascultate cu conditia sa-mi duc rucsacul (o ranita verde care mai exista prin debaraua de la Adjud). O excursie interesanta si cu peripetii – cort, cazare la stâna, mamaliga cu brânza primita de pomana, Lacul Rosu, frumusetea si racoarea diminetii la Dochia, Poiana Maicilor, fântâna unde impreuna am rupt cumpana si multe altele, care s-au cimentat in mintea copilului de la acea vreme.
Dupa decesul bunicilor, Teodor a ales plecarea in vestul tarii, la Timisoara. Imi amintesc ca, la un ceas târziu in noapte, la Urechesti, l-a adus pe Grifon, câinele copilariei noastre, lasându-l in grija noastra. Era atât de slabit, si daca imi amintesc bine, in anul urmator a si murit, tata ingropându-l in gradina casei noastre.
La Timisoara, unchiul Teodor si-a regasit refugiu intr-un domeniu drag lui – speologia, a invatat de unul singur tehnica speologiei alpine. Domeniul sau de interes era reprezentat de pesterile verticale si mai putin cercetate. Era solitar si spunea ca, doar asa, in aceste explorari solitare, simte ca se poate bucura de toata maretia muntelui, a naturii, a subteranului, a apei, a intunericului, dar si a luminii. In urma unor proiecte, atunci când a reusit sa aduca diverse modificari unor instalatii tehnologice in industria zaharului (la Bot/Brasov din câte imi amintesc), a fost transferat la Institutul de Proiectare si Cercetare – Bucuresti. Transferul lui la Bucuresti a insemnat si pentru mine apropierea de munte (pesteri). Incepusem sa-mi petrec vacantele de vara pe munte, dar nu pe platforme aride, ci in subteran, in pesteri. Pentru Teodor pesterile drepte erau fade, ii placeau pesterile cu avene, unde echipamentul iti este prieten si te ajuta sa vezi lumina zilei.
Sunt pesterile deosebite ….?
Da. Dar pâna acolo am avut un drum foarte lung de parcurs. Am luptat pentru a ma accepta pestera si, bineinteles, persoana cu care mergeam, adica Teo. Unele antrenamente le faceam impreuna, altele singura. Intr-un parc din Bucuresti, Teodor pitonase un plop frumos si ne antrenam când aveam timp (el, aproape zilnic). Trebuia sa deprind si sa invat elementele de baza ale tehnicii de catarare si coborâre pe coarda, altfel nu ma accepta in expeditii. Atunci când am coborât prima oara in pesteri, i-am spus lui Teodor cu tremur in glas ca „imi este frica”, la care raspunsul a venit ca un tunet pentru mine „daca frica iti este prieten, ramâi afara” si binenteles ca teama era mai mare asteptându-l singura intr-un canton, astfel incât, am acceptat provocarea linistei subterane a primei pesteri – Pestera Sancuta (Muntii Padurea Craiului). Aveam sa ma conving mult mai târziu de frumusetile pesterilor subterane: acel miros specific care se asterne peste stâncile sfârtecate, acel intuneric care dispare la flacara lampii cu carbit, discretia care are o semnificatie ampla. Pestera te invata sa iubesti. Asta am invatat de la Teodor. Povestile sunt multe si amintirile foarte frumoase, de neuitat.
Cât a luptat Teodor Gheorghe Negoita? A lasat pesterile si a atins Polul Nord. Lumea il cunoaste ca explorator al întinderilor polare si, mai ales, ca in anul 1995 a devenit primul român care a atins Polul Nord.
Teodor s-a pregatit mai mult de un an pentru a efectua o expeditie la Polul Nord. Si-a imbunatatit conditia fizica, pentru a putea fi capabil sa mearga sute de kilometri pe schiuri, sa reziste frigului si sa traga dupa sine o sanie de 50 sau 100 de kilograme. Se pregatea chiar si 8h/zi, tragând doua cauciucuri dupa el, pentru a simula exact tractarea unei sanii in drum spre Pol. Desi a beneficiat de putine fonduri banesti, Negoita a avut vointa si entuzismul de a fi primul român care atingea Polul Nord. Astfel, a organizat mai multe expeditii românesti, in zonele inghetate din apropiere de Polul Nord: in Groenlanda, in nordul extrem al Canadei, in arhipelagul Spitsbergen (Svalbard). A format mai multe echipe de cercetatori din domenii diferite, acestea fiind primele echipe românesti care au activat in exteriorul tarii intr-o structura neomogena: geografi, geologi, ingineri, medici, biologi etc. In Groenlanda si arhipelagul Spitsbergen a calatorit de unul singur, parcurgând pe schiuri in jur de 300 de kilometri prin pustiurile inghetate. Pasiunea sa pentru expeditii in mediul arctic l-a determinat insa sa renunte la o eventuala cariera academica. Inca de la primele expeditii, a intrat in contact cu cercetatorii danezi, norvegieni, canadieni, rusi etc., cu intentia ca grupul sau de cercetatori polari români sa nu urmeze directii de cercetare care sa se suprapuna cu ale altor tari, ci sa efectueze cercetari originale, care sa evidentieze meritul particular al României. In 1994, a infiintat Institutul Român de Cercetari Polare, ca institutie privata, cu scopul de a strânge in jurul sau oameni de stiinta din diferite domenii, pasionati de cercetarile polare, iar in 1995, si Fundatia Antarctica Româna. Demersul lui Teodor de a inaugura o baza româneasca in Antarctica a demarat in anul 1997, când a inceput sa prezinte lucrari la «Tratatul antarctic», la care România aderase inca din anul 1971. Niciun român nu prezentase pâna atunci contributii evidentiate prin cercetari. Din pacate, desi apreciata de cercetatorii polari din celelalte tari, activitatea sa nu a fost recunoscuta ca atare de catre Academia Româna.
Care a fost, concret, drumul lui?
In 1990 si-a inceput munca de explorare si cercetare polara, prin organizarea si conducerea primei expeditii de cercetari polare cu echipa de români in Insula Spitsbergen. Urmeaza un impresionant numar de 17 expeditii, atât românesti, din care 13 in Arctica (Spitsbergen, Nordul Extrem al Canadei, Groenlanda), cât si internationale, una la Polul Nord si patru in Antarctica. Zona frigului vesnic a fost gazda pentru Teodor din 1990 pâna in 2007. Intr-adevar, dupa zeci de expeditii, pe 21 aprilie 1995, ora 6.00, ora Bucurestiului, Polul Nord a fost cucerit de Teodor Negoita. E data ce a ramas definitiv in cartea de istorie a neamului, fiind ziua in care Teodor Gheorghe Negoita devine primul român care atinge Polul Nord. Prin el, România a devenit a unsprezecea tara care a atins vârful de nord al Planetei.
Dupa expeditia de la Polul Nord, Teodor Negoita si-a indreptat aria de interes catre tinutul antarctic. In 2006 a realizat o noua premiera: a inaugurat oficial Statia Law – Racovita (ulterior Law – Racovita – Negoita), in cadrul ENROCA (Prima Expeditie Nationala Româna de Cercetari Antarctica). In 2007 a fost a 52-a expeditie rusa in Antarctica. Si … expeditiile cred ca ar fi continuat daca nu s-ar fi intâmplat tragicul eveniment. A plecat sa exploreze o alta lume pe 23 martie 2011! S-au implinit trei ani! Si-a lasat in urma propriile lucrari stiintifice la care lucra. Pentru 2011 intentiona sa publice o carte despre românii care intr-un fel sau altul si-au legat viata de tinuturile polare. Tot in 2011, urma sa publice o carte cu note de calatorie in Groenlanda, iar in perspectiva anului 2012, dorea sa-i bucure pe pasionatii pentru literatura de calatorie cu o carte dedicata drumurilor sale in Svalbard.
Ati deschis un Eco-club in Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron”, in memoria sa…
Da, asa este. Clubul a fost infiintat in 2006 si se numea „Eco-Mangeron”. Avem un parteneriat activ cu Centrul Regional de Ecologie Bacau si colaboram frecvent cu Agentia pentru Protectia Mediului Bacau. Aceasta actiune a fost realizata de colega mea, profesor dr. Adriana Macinca, care este si consilierul educativ al colegiului. In 2012 am decis sa botezam eco-clubul, acordându-i numele cercetatorului dr. ing. Teodor Gh. Negoita. Ceremonia s-a desfasurat in cadrul unei sesiuni de referate si comunicari stiintifice pe teme ecologice. Totodata a fost dezvelita si placuta comemorativa. Am derulat impreuna multe activitati, prin care ii cinstim memoria. Elevilor mei le spun mereu …ca atunci când nu au chef de lectii, de referate, de ore la scoala, de carti, de viata, sa se gândeasca la Antarctica, la conditiile imposibile de acolo si la faptul ca unui român i-au inghetat pâna si ochii din cap pentru ca ei sa aiba sansa de a afla mai multe despre acest tinut. Iar acel român este bacauanul nostru, unchiul meu, Teodor Gheorghe Negoita.
