La vremuri neprielnice, românii au ştiut să se adune, să se unească în gând şi, mai ales în simţire, şi tot atunci, a reţinut istoria, s-au găsit bărbaţi care prin vorbă şi faptă şi-au asumat rolul de conducător, dimpreună cu intelectualitatea vremii, dar mai ales cu milioanele de Moşi Ioan Roată.
Idealul Unirii ţinuturilor şi provinciilor româneşti a dăinuit de-a lungul secolelor istoria acestui neam, apogeul acţiunii de unificare a culminat cu Unirea Mică de la 1859, la care figură emblematică a fost Alexandru Ioan I, care, desemnat Domn al noului stat numit România, a rostit un emoţionant jurământ:
“Jur în numele Presfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei, în textul şi spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi toate…” Alte milioane de români s-au jertfit pe câmpul de luptă, iar alţi bărbaţi au făptuit Marea Unire de la 1918.
La oameni mari, fapte mari.
Sărbătoarea Unirii Principatelor ne găseşte, inexplicabil şi păgubos, dezbinaţi, într-o continuă luptă stearpă pentru putere, dar şi mai grav asistăm la o destructurare şi disoluţie a instituţiilor fundamentale ale statului, fapt fără precedent în epoca modernă şi singular în Europa. Care este miza? Ce-i mână pe aceşti oameni (nu spun bărbaţi) în această luptă?
Cine le dă dreptul să pună în pericol inclusiv independenţa şi suveranitatea ţării, dezvoltarea şi bunăstarea poporului pe umerii căruia s-au urcat la putere? Unde sunt bărbaţii care, ca la vremuri grele ar putea să ne pacifice, să ne ţină aproape şi în interiorul idealului nostru de secole: dragostea de ţară, patriotismul, propăşirea neamului şi afirmarea în rândul ţărilor civilizate. Mi-au rămas în minte cuvintele noului preşedinte al naţiunii americane: “Să nu lăsaţi pe nimeni să vă spună «Nu se poate»”.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
