29 martie 2024
ActualitateUn om cu suflet mare

Un om cu suflet mare

Categorisim deseori o persoana, fie si fara sa ne dam seama, dupa felul în care arata, vorbeste sau se poarta. Uneori totusi nu avem nevoie de cuvinte, de gesturi sau de alte feluri de limbaj ca sa ne formam o parere asupra acelei persoane. Privirea dezvaluie multe lucruri despre cineva.
Si… poate ca vorbele nu spun întotdeauna ceea ce simtim, dar ochii tradeaza în mod inexplicabil sentimentele si starea noastra interioara. De Dumitru Sechelariu auzisem prin anii ’85. Într-o zi în fata Teatrului cineva mi-l arata. Ne-am intersectat privirile cu o mina grava, preocupata, chiar nelinistita mi-a facut cu ochiul strengareste. A ridicat o mâna în semn de salut. În ea se afla un pachet de Kent aproape terminat. Si… atât. Nici un cuvânt, nicio strângere de mâna. Doar acel semn cu ochiul.
Si a venit revolutia. Ne-am revazut la Casa de Oaspeti a lui Ceausescu la prima întâlnire a oamenilor de afaceri din Bacau. Atunci s-a întâmplat ceva cu totul inedit. Doru se ridica de pe scaun, urca pe masa, se aseaza în genunchi si zice: „- Acesta este mormântul tatalui meu si jur cu mâna pe el ca într-o zi eu va voi fi primar, primar al Bacaului” Ochii… vocea lui era cutremuratoare. Am amutit. Au trecut câteva clipe si dupa un oftat a continuat: „- Poate si presedintele României”. Si-a facut semnul crucii iar apoi a coborât de pe masa. Ochii îi straluceau. Era multumit oare ca-si exprimase dorinta în fata celor care ulterior deveneau greii Bacaului? Ochii si vocea sufletului! Timpul trece si… în Bacau apar „Zilele Bacaului” – primar Dumitru Sechelariu. Îmi vine o idee. Expozitia de fotografie „Bacaul de ieri si de azi”. Dar nu oricum si oriunde. În plan era ceva care-mi dadea mari emotii. Cu nod în gât am intrat în biroul lui. „- Domnule Primar, eu organizez o expozitie cu fotografii vechi si noi ale Bacaului în holul hotelului Decebal locul unde dumneavoastra veti declara deschise Zilele Bacaului. Am creat si o atmosfera de epoca cu personaje îmbracate în haine din acele timpuri” Ne priveam în ochi, era puternic, intuia pentru ce venisem. „- Si eu ce trebuie sa fac?” a fost intrebarea care m-a ajutat. „- Sa va urcati în caleasca cu «vizitiul razes» si sa mergem împreuna de la Primarie pâna la Decebal – Vreti?” A fost un „Da!” instantaneu, iar ochii lui spuneau ca asa ceva trebuie sa se întâmple. Fara a fi curiosi sau mirati.
Vin noi alegeri. Pentru campanie trebuia si o fotografie în picioare. Stabilim detaliile. În parc, ora 10 fix, plecarea de la Primarie. Hotaraste sa mearga cu masina lui. Fac o gafa. „- Nu credeam vreodata sa merg cu cel mai frumos «Volvo» si sa-l am ca sofer pe Primar”. M-am simtit privit. Am întors capul si l-am vazut zâmbind. Ochii îi erau sugubati. Am început sedinta foto când… a vazut câteva hârtii si chistoace pe jos. Privirea i s-a schimbat imediat. Ochii îi luasera foc. Sedinta foto era compromisa. Ne retrageam catre masina explicându-mi ca nu asa trebuie sa arate un oras european, e departe visul lui aratând cu mâna spre ceruri. Era ideea celei mai frumoase si sugestive fotografii pe care i le-am facut. Pasind cu mâna ridicata spre ceruri si o privire dârza si plina de speranta.
Era privirea dorintei sufletului. Au venit si zile negre. Si au fost multe. Dar ochii ramasesera la fel de expresivi doar ca uneori erau umeziti de lacrimi. Lacrimile sufletului. Si atunci, parca protestând, ei straluceau mai tare. Cu adrenalina la maximum îsi propune din nou sa conduca Bacaul. „- O singura fotografie, domnule Marandici, asa cum stiti dumneavoastra.” Roticelele au început sa se învârta repede, foarte repede. Îmi venise ideea de a concepe „imaginea fara poza”. Dar… Acum dupa ce s-a întâmplat nenorocirea, mi-ar fi parut rau pentru a nu avea o fotografie. Deci, într-o zi pe la prânz, ne apucam de treaba.
Îl studiez. Ochii îi erau altfel. Nu alesesem bine ziua, ora. Atunci am apelat la un mic truc. Dupa câteva minute de „bla-bla” ma uit tina în ochii lui si pe nepregatite, chiar cu un ton mai ridicat, îl întreb: „- Cine esti? si ce vrei sa faci?” Raspunsul a venit instantaneu: „- Sunt Dumitru Sechelariu si vreau sa redevin primarul Bacaului”. Ochii capatasera aceeasi stralucire ca acum multi ani. Erau ca doi carbuni aprinsi, ca doua fulgere care puteau doborî orice. Am apasat pe declansatorul aparatului. Au fost doar 3 – 4 cadre. A fost destul. Reusisem înca un portret extraor-dinar. Dar… a fost ultimul.
Sufletul nu i-a fost neted, ci crestat, încizat de nenumarate ori. Acele santuri si gropite dese au fost umplute cu toate sentimentele existente trairii umane. Înainte de a vorbi, ochii îl tradau. Îl privim în fotografie, îi privim ochii. Numai ei ne vor reaminti un singur lucru: „Un om cu suflet mare!”

Romeo Marandici



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri