Sunt aproape convins ca scriitorul Vasile Ghica nu a cunoscut volumul 30 al seriei „Scrieri“, de Tudor Arghezi, intitulat în succesiunea cartii de debut (1927) „Cuvinte potrivite si… încrucisate“ (1933). Un student la Litere, N. Gh. Popescu-Rebus, l-a convins pe poetul de la Martisor sa dea definitii unor cuvinte îngrilate în careuri dupa alfabet si apoi pe teme. Au rezultat denumiri surprinzatoare pentru dezlegatorii de cuvinte încrucisate, dar si pentru cititorii de poezie: „ABATOR – Garderoba vitelor; OS – Sâmburele carnii; P.S. – Locul ideii principale într-o scrisoare ipocrita“ etc.
Vasile Ghica (n. 8 nov. 1940) a început cu doua volume de aforisme, în 1989 si 1990, foarte bine primite de publicul cititor si de critica literara. Îi lipseste un N. Gh. Popescu-Rebus care sa-i puna definitiile în dreptul cuvintelor respective, îngrilate asemenea volumului arghezian. „Nu e greu de gasit definitii – ne atentioneaza în ianuarie 1989 –, ci definitia.“ (Îl obliga si simpla etimologie: în greaca veche, aforismos înseamna „definitie“.) Si iata ca îi reuseste exercitiul: turmele coborând sunt „tulburatoarele corabii ale muntilor“, iar iubirea este „marea funie care înca ne-ar putea scoate din abis“. Gimnastica intelectuala pe care o promoveaza combina perifraza („Gioconda – o noua dovada ca omul este un altar de surâsuri“) cu alternativa („Îndoiala poate fi fereastra prudentei. Dar si oblonul ei“) si metafora („Strada – cotidiana noastra arena“; „Muzica – o broderie pe pânza bucuriei“; „Absurdul – aceasta scriere maya a vietii noastre“ etc.). De aici si pâna la poezia pura nu mai e decât un pas, pe care Vasile Ghica îl face cu gratie: „realitatea“ e vazuta ca „o rana în aripa dorului“, când „poezia poate face dintr-un instinct o aripa de curcubeu“. Cum era de asteptat, cuvântul tiparit sau pregatit pentru a fi facut public este în atentia autorului: „O carte valoroasa înseamna înca o îmbrânceala data prostiei“, pentru ca „Nu chiar toate editurile au cap de linie în Parnas“, iar „Pentru istoricii literari, cosul de hârtii al unui mare scriitor este o adevarata mana cereasca“.
Din structura unei definitii V. Ghica renunta la genul proxim si ne captiveaza cu diferentele specifice: „un fel de bunica a progresului“ devine traditia, Cupidon – „un tintas din plutonul sperantei“, iar literatura – „un imperiu mai mult sau mai putin organizat al cuvintelor“. Subiectele migreaza dintr-un volum în altul: „Saptamâna chioara – adica perioada când îngerul pazitor al barbatului se afla în concediu“ („Surâsuri migdalate“ – Iasi, Ed. „Junimea“, 1989, p. 10) si respectiv: „Ce dioptrii poarta, oare, inima în saptamâna chioara?“ („Cristale de fum“, Galati, Ed. Porto-Franco, 1990, p. 20; lector, C. Frosin). Motivul zborului e poezie la Nichita Stanescu („Oamenii sânt pasari nemaiîntâlnite,/cu aripile crescute înalauntru“ – Lauda omului) si aforism la Vasile Ghica: constatativ („La om, aripile nu pot fi montate decât în interior“ – 1989, p. 23) sau fatalist („Bine ca nu ne-au crescut aripi! Ce faceam fara mâini?“ – ib., p. 25).
Moralist niciodata ostentativ, risipitor de metafore si de alte imagerii proprii poeziei de calitate, Vasile Ghica încruciseaza vocabulele cu arta desavârsita. Daca am avea rabdarea sa-i citim în tihna cugetarile, convinsi ca fiecare e o lectie de viata, am scapa de o teroare istorica – repetarea greselilor în propria-ne devenire.
Un nou Arghezi rebusist?
