Un George Pruteanu al radioului

De un sfert de secol l-am primit în casele noastre pentru a ne învăţa cum se scrie şi se vorbeşte corect în limba română. Îl aşteptam cu nerăbdare din trei motive: mai întâi, răspundea nevoii de informare lingvistică pe care Al. Graur, la vremea lui, o găsea în firea oricărui român. Mai apoi, ne plăceau timbrul vocii şi haina sfătoasă, caldă, amicală în care îmbrăca subiecte altfel aride şi scolastice. Nu în ultimul rând îl apreciam pentru economia de cuvinte practicată în tratarea temelor, încât ajunsese să redacteze „Minutul de limbă” la Radio-România Actualităţi. Şerban Iliescu (mart. 1956 – 18 mart. 2016) a rotunjit o operă de jurnalism lingvistic cam în aceiaşi parametri cu George Pruteanu la televiziune. Un pilon de rezistenţă al radioului public, Eugen Preda, i-a propus „Ghidul radiofonic de exprimare corectă”. Ascultându-l, te duceai cu gândul la spusele lui N. Iorga: „Cine nu crede în ceea ce spune îl pregăteşte pe cel ce nu crede în ceea ce face”. Ghidul nostru avea aplomb, atitudine şi bună dispoziţie. De luni până vineri, uneori şi sâmbăta, ne atrăgea atenţia asupra pericolului deznaţionalizării limbii. Deşi a absolvit (în 1981) specializarea limba şi literatura franceză – limba şi literatura engleză, la Universitatea din Bucureşti, ne-a apărat cu străşnicie de invazia anglicismelor. Vinerea, când îşi lua rămas-bun de la noi, se ferea ca de ucigă-l-crucea de week-end şi ne dorea „un plăcut sfârşit de săptămână”, chit că îşi consuma astfel preţioase secunde din emisiune.
Din 1994, Mircea Frânculescu i-a găzduit un ciclu de texte cu titlul „Exprimarea corectă” în revista pentru elevi „Limba şi literatura română” a Societăţii de Ştiinţe Filologice, cu observaţia justă că primenirile din societatea românească postdecembristă fac ca limba română să treacă „printr-o perioadă de frământări” (LLR 2/1995). De pildă, respingem termenii specifici epocii comuniste, dar înlocuirea lor nu e totdeauna inspirată, ca adjectivul „curriculum vitaeist”, pentru „autobiografic” (LLR 2/1996). Uneori chiar datează apariţia unor mode lingvistice: „<> de <> se manifestă de vreo şase ani” (LLR 1/1996), de când s-a renunţat la infinitivul lung: „pentru discutarea”. Şerban Iliescu a înregistrat tendinţele limbii române şi a sancţionat orice „lipsă de experienţă sau de simţ lingvistic” (LLR 1/1996) şi exprimarea „distinsă”, adică snobismul. Ca atare, Ghidul său nu a fost doar o lecţie placidă construită pe relaţia aşa da – aşa nu, ci un act de atitudine civică cum nimeni nu a mai făcut-o până la el.
Debutul din 1994 a fost de bun augur: sub semnătura sa vor mai apărea miniaturi în „Tineretul liber” (prima, în ediţia din 12 iun. 1995), cu titluri incitante: „Frumoaso, care e numele tău?” În revista „Flacăra”, denumirile par mai sobre: „La buticu’ din pădure (sau privatizarea limbii române)” (3-4/1995), iar în suplimentul „Aldine” al „României libere”, la fel: „Răul necesar” (anul I, nr. 1, 1 mart. 1996). Din anul 2001, s-a dedicat exclusiv radioului, ascultându-l şi la „Antena satelor”, sub titlul „Curat româneşte”.
Acum „Profesorul Şerban Iliescu a părăsit Catedra de limba română a radioului” (Dan Preda, redactor-şef RRA), pentru a se muta în Ghencea Civil. Pe 20 martie, când a fost înhumat, eram în Bucureşti, la despărţirea de Solomon Marcus. La aceeaşi oră, 12, avea loc procesiunea din alt capăt al Capitalei. Rămân dator cu o floare pe mormântul celui pe care CNA l-a premiat în 2003 pentru campania de cultivarea limbii. Se cuvine să-i urmeze cineva lucrarea cât mai repede.
Ioan Dănilă