Nu cunosc un intelectual mai dăruit semenilor aflaţi la vârsta intrării în viaţă decât pe autorul primului cenaclu literar al copiilor, „Mihai Eminescu“. La nivel local pot fi numiţi, de pildă, Gh. Izbăşescu (Oneşti), Violeta Şerban (Bacău), Leonid Iacob (Comăneşti), din judeţul Bacău, dar la nivel naţional este neîndoielnic prof. dr. Tudor Opriş (n. 26 nov. 1926, Bucureşti). Obsesia sa a fost că talentele trebuie descoperite de timpuriu, apoi dirijate şi stimulate să iasă în lumea literară. A început cu întemeierea Cenaclului „Mihail Sadoveanu“ (1949), urmat de „M. Eminescu“, „Săgetătorul“ (mai ales, care a dat cele mai viguroase nume din poezia românească), „George Bacovia“ şi – tot o formă de cenaclu – Concursul naţional „Tinere condeie“, în cadrul taberelor de profil (din 1967). Consecvent cu acest principiu, a alcătuit o teză de doctorat (1977) despre revistele literare ale elevilor, corectând, completând şi nuanţând multe date din biografiile scriitorilor. Mai mult decât atât: pentru a vedea lumina tiparului producţiile elevilor, a editat suplimente literare ale publicaţiilor pentru tineret: „Preludii“ („Scânteia tineretului“, 1966-1974) şi „Pagina elevului“ („Amfiteatru“, 1974-1981). Între timp, este fondator, alături de alţi filologi, al revistei „Limba şi literatura română pentru elevi“ (1967) şi alcătuieşte antologii de creaţii literare ale tinerilor, prefaţându-le şi evidenţiind – cum se cuvenea – anumite nume, azi scriitori consacraţi.
De creaţia sa a avut grijă prea puţin, încât, după ce scrisese poezie neoromantică în prima tinereţe, a tipărit-o în volum la 59 de ani (1985), sub titlul „Omul cu iubirile“. Avusese ambiţia ca mai întâi să răspundă copiilor la întrebări puse ori nepuse: „Minuni ce nu mai sunt minuni“ (1962).
Biografia literară a lui Tudor Opriş este mult mai întinsă şi mai interesantă decât o prezintă Dumitru Micu în „Dicţionarul scriitorilor români“ (III, 2001). Ne stau alături şi alte surse de informare, în primul rând cărţile pe care le-a editat el însuşi în ultimii ani: „Interferenţe sufleteşti“, „Destine de scriitori“ (ambele, 2012), „Mentor literar şapte decenii (interviuri esenţiale de presă)“ (2014) ş.a. De numele său se leagă destinul unor scrieri ale lui George Bacovia, în preajma căruia a petrecut „mii de ore“, după propriul „contor“, prezentat într-o recentă discuţie telefonică. (Părinţii lui Tudor Opriş au fost naşii de cununie ai cuplului George şi Agatha Bacovia.)
O precizare: Tudor Opriş este una şi aceeaşi persoană cu autorul cărţilor de popularizare ştiinţifică, „literatură fără implicaţii politice, pe care n-o putea scrie decât un poet şi un iubitor al ţării“. Această mărturie a scriitorului se încheie cu o temenea la Ion Simionescu, căruia îi închină opera „ca un umil şi nevrednic discipol“. (Ion Simionescu fusese un poet al ştiinţei, prezentând agreabil tainele naturii, în literatura de popularizare.) La 13-14 ani, Tudor Opriş a avut parte de o incredibilă întâlnire cu geograful şi naturalistul născut la Fântânele-Hemeiuş. „Culege-mi plantele din jur şi adu-mi-le repede!“, i-a cerut puştiului viitorul preşedinte al Academiei Române, într-o drumeţie în munţi. A urmat reproducerea de către Tudor Opriş a numelor latineşti purtate de plantele respective. „Cu fiecare floare trebuie să vorbeşti şi s-o laşi să-ţi vorbească“, l-a povăţuit Ion Simionescu. Versurile pe care le-a scris Tudor Opriş – suave, angelice, ritmate, exprimându-ne pe noi în ceasurile de melancolie ori de elanuri vitaliste – au dovedit că ne aflăm în faţa unui nou poet al florilor.
Ioan Dănilă
Un alt poet al florilor – Tudor Opriş
