Un om de afaceri avea nevoie de milioane de dolari pentru a putea încheia o importantă afacere, şi drept urmare a venit la biserică să se roage. Lângă el era un bărbat care se ruga pentru o sută de dolari, pentru o datorie urgentă. Omul de afaceri şi-a scos portmoneul şi i-a dat 100$. Bărbatul s-a ridicat bucuros şi a plecat din biserică. Afaceristul a închis ochii şi a început să se roage: „Şi acum Doamne, că nu mai ai pe altcineva de ascultat decât pe mine, ascultă-mi rugăciunea”.

Acest exemplu despre bărbatul afacerist ne poate învăţa multe despre rugăciunea creştină. La modul pozitiv, ne arată că şi oamenii aflaţi suspuşi pe scara socială îşi găsesc timp pentru rugăciune. Dar în mod subtil, subliniază problema asupra căreia se opreşte Evanghelia duminicii a XVII-a, luată din sfântul Luca: care este starea corespunzătoare pe care trebuie să o adopte creştinul în rugăciune. Cererea discipolilor adresată lui Isus, „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1), poate fi înţeleasă ca o cerere pentru a afla dispoziţia în care trebuie să ne aflăm pentru a ne ruga. Răspunsul pe care Isus îl dă poate fi rezumat astfel: dispoziţia corectă în rugăciune trebuie să fie cea a copilului înaintea tatălui său.

A ne ruga ca şi creştini înseamnă a ne pune în situaţia de fii ai lui Dumnezeu Tatăl, a-i vorbi ca şi nişte copii ai Lui. Când copiii le vorbesc părinţilor nu există prefăcătorie sau formalism: ei le vorbesc doar. Se concentrează pe ceva, pun în cuvinte şi în limbajul gesturilor ceea ce simt în inimă. Nu aceasta este atitudinea celor care i se adresează lui Dumnezeu ca judecătorului suprem sau poliţistului, în faţa cărora trebuie să cauţi cuvintele potrivite. În faţa lui Dumnezeu nu există cuvinte „potrivite”, pentru că El ne priveşte ca pe nişte copii ai Săi.

Copiii au încredere în părinţii lor, că vor face ceea ce este cel mai bine pentru ei. “Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?” (versetele 11-12). Copiii lui Dumnezeu trebuie să vină la El cu un acelaşi spirit de încredere şi speranţă, ştiind că Dumnezeu va face mereu ceea ce este cel mai bine pentru ei.
Copiii nu ştiu să accepte “nu” ca răspuns. Spuneţi-le “nu” şi mâine vor reveni cu aceeaşi cerere. Isus ne învaţă că, dat fiind că suntem copiii lui Dumnezeu, trebuie să avem acelaşi spirit de perseverenţă în rugăciune.

Vorbind despre rugăciune ca despre o problemă tată-copil, ne amintim şi că rugăciunea este o activitate care decurge dintr-o relaţie. Noi nu învăţăm să ne rugăm mai bine, ci devenim cu atât mai mult oameni de rugăciune cu cât relaţia noastră cu Dumnezeu devine la fel de intimă ca aceea dintre un tată şi copilul lui. Dacă doriţi să vă îmbunătăţiţi viaţa de rugăciune, concentraţi-vă pe îmbunătăţirea relaţiei voastre cu Dumnezeu, Tatăl nostru.

“Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai completă a creştinismului, o sinteză a tuturor rugăciunilor pe care creştinii i le pot adresa lui Dumnezeu. Are şapte cereri; Isus nu a ales la întâmplare acest număr; în Biblie, numărul şapte este simbolul plinătăţii, al totalităţii. Din nefericire, noi am banalizat această rugăciune ieşită din gura lui Dumnezeu şi îndreptată spre urechile lui Dumnezeu: o spunem des, în serie, din obişnuinţă, din rutină, fără atenţie, fără să ne dăm seama ce spunem.

Să-l implorăm pe Isus, ca şi ucenicii din Evanghelia de azi: “Doamne, învaţă-ne, să ne rugăm”.

Pr. Gabriel Bacoşcă Ţernă, vicar la Parohia Romano-Catolică „Fericitul Ieremia” Bacău


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ