Recitesc, dupa ani si ani, scrisorile lui Kafka. Sunt documente tulburaroare; prin stil, sinceritate, tematica, perspective literare, sociologice, istorice. Acest fanatic al adevarului strigat intr-un univers dureros de absurd este cuceritor. Iata câteva crâmpeie (Franz Kafka, Scrisoare catre Max Brod, in Opere complete, Scrisori, vol. 4, pag. 331-334) din consideratiile sale cu privire la scriitor si moarte…
Scrisul este un mod de supravietuire. Poate ca numai Cioran, atunci când spunea ca o noua carte scrisa este o sinucidere amânata, ne-a spus ceva atât de frumos: „Scrisul ma tine la suprafata, dar nu e mai corect sa spun ca el sustine acest mod de viata? (…) Un scriitor care nu scrie este in orice caz o faptura nefireasca care invita asupra sa nebunia”.
Definitia scriitorului: „El e tapul ispasitor al umanitatii, el le ingaduie oamenilor sa se bucure fara vina de un pacat, aproape fara vina”.
Conditia de a fi scriitor: „Scrisul este o rasplata dulce, minunata, dat pentru ce? In cursul noptii mi-a devenit limpede, cu claritatea cu care un copil isi traieste intuitiile, ca este plata pe care o faci pentru o munca in slujba diavolului. Coborârea catre puterile intunecate, descatusarea spiritelor legate de natura, imbratisarile indoielnice si toate cele ce se vor mai fi intâmplând acolo jos de la sine, lucrurile tulburi despre care nici nu se stie, atunci când scrii povesti la lumina soarelui”.
Gustul desertaciunii: „Poate ca mai exista si un alt mod de a scrie, eu il cunosc numai pe acesta; noaptea, când spaimele nu ma lasa sa dorm, il cunosc numai pe acesta. Iar diavolescul ce exista in toate astea imi este foarte limpede. Sunt vanitatea si senzualitatea, care nu se invârtejesc constant in jurul propriei mele fiinte, si chiar a unora straine, si le roade bucurându-se, iar miscarea si agitata se intensifica, multiplicându-se, creeaza un sistem solar al desertaciunii”.
Spaima de moarte. Toate il haituiesc. I se pare ca traieste chiar si „haituit de diavol”. A muri nu este insa o noutate, pentru ca, zice Kafka, „toata viata mea am murit, iar acum voi muri cu adevarat (…) Asta-i scriitorul. Eu insa nu pot trai mai departe, pentru ca aici n-am trait, eu am ramas lut, scânteia n-am aprins-o intr-un foc adevarat, ci am folosit-o doar pentru iluminarea vietii mele”.
Macabru, dar superb de kafkian: „Va fi o moarte mai speciala, scriitorul, deci ceva ce nu are existenta dainuitoare, restituie cadavrul, cadavrul dintotdeauna, mormântul lui. Sunt indeajuns scriitor, pentru ca, in desavârsită uitare de sine – nu trezirea, ci uitarea de sine e cea dintâi conditie a calitatii de scriitor – sa vreau sa gust cu toate simturile, sau, ceea ce-i acelasi lucru, sa vreau sa povestesc, dar asta nu se va mai intâmpla (…) Existenta scriitorului e un argument impotriva sufletului, caci sufletul, dupa cum se vede limpede, a parasit adevaratul eu, a devenit doar scriitor, nu a izbutit sa ajunga mai departe…”
Franz Kafka vorbind ca un pesimist de serviciu despre a fi, despre moarte, desertaciune… El, cel care ne-a indemnat sa fim optimisti: „Atâta timp cât nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfârsit”.
Tapul ispasitor al umanitatii
