Stele căzătoare, planete, stele fixe

Îmi aduc aminte de regretatul Profesor Mihail Andrei, cel care, la un cenaclu literar al minunatei reviste ,,Abc”, ne invita – îmi spune un jurnal adolescentin – să poposim cu rațiunea asupra unui gând al lui Arthur Schopenhauer: ,,Arta de a nu citi este foarte importantă. Ea constă în a nu fi interesat de tot ceea ce atrage atenţia publicului la un moment dat. Când un pamflet politic sau religios, un roman sau o poezie produc mare zgomot, reamintiţi-vă că oricine scrie pentru proşti nu va duce niciodată lipsă de cititori. Pentru a citi cărţi bune, condiţia prealabilă este să nu pierzi timpul citindu-le pe cele proaste, deoarece viaţa e prea scurtă”. De-atunci mi s-a lipit sufletul de Schopenhauer….

În ,,Parerga și Paralipomena. Omisiuni și adăugiri” (Editura Antet, București, 1996, pag. 109-143), filosoful german oferă un veritabil ospăț al cugetării prin reflecțiile sale care vizează ,,judecata, critica, aplauzele și gloria”. După atâta vreme, spiritul lui Schopenhauer (1788-1860) nu și-a pierdut nimic din prospețimea actualității. Iată-l evaluându-i pe scriitori…

,,Scriitorii, scrie filosoful, se împart în stele căzătoare, planete și stele fixe”. Deosebirile sunt esențiale. ,,Primele produc reacții zgomotoase de scurtă durată: lumea le privește și strigă. «Ia uite!» și ele dispar pentru totdeauna”. Planetele, stele rătăcitoare, au mai multă consistență, dar sunt lipsite de fiorul esenței: ,,Ele strălucesc adesea, deși numai în urma apropierii, mai viu ca stelele fixe și necunoscătorii le confundă cu acestea. Oricum, și ele trebuie să părăsească scena: n-au decât o lumină de împrumut și o sferă de acțiune limitată la tovarășii de drum(contemporani).



Umblă și se schimbă; nu au la dispoziție decât o perioadă de câțiva ani”. În schimb, ,,stelele fixe sunt imuabile, stabile pe firmament, au lumină proprie, strălucesc la fel în toate timpurile,dat fiind că, neavând paralaxă, nu-și modifică aspectul prin schimbarea punctului nostru de vedere. Nu aparțin, ca precedentele, unui sistem (o singură națiune), ci lumii întregi. Dar tocmai din cauza înălțimii la care sunt plasate, lumina lor, înainte de a fi vizibilă pe pământ, are cel mai adesea nevoie de mulți ani”.

Nici perspectiva evaluării creațiilor literare/scriitorilor nu-l aruncă pe Schopenhauer în anonimat. Cine evaluează? ,,Nenorocirea meritului intelectual, scrie autorul celebrei ,,Lumea ca voință și reprezentare”, este că așteaptă aprecierea de la cei ce nu produc ei înșiși decât prostii; da, adică să-și primească cununa din mâinile judecății omenești, calitate la fel de inerentă majorității oamenilor ca virilitatea castratului”.

Peste orgoliul celor care stabilesc ierarhii, criticii literari de meserie, sunt turnate, cu sarcasm, picături de vitriol: ,,Sunt critici ce-și închipuie că dețin secretul a ceea ce este bun și a ceea ce este rău. Își iau așadar goarna lor de copil drept trâmbița Faimei”. Din păcate, mai notează Schopenhauer, ,,nimeni nu este prețuit pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce spun alții despre el”. Trist este și faptul că, în multe situații, atunci când se ivesc spirite care impresionează ,,precum monumentele grandioase plasate într-un spațiu meschin”, ,,apariția meritului eminent este însoțită de o muțenie unanimă a rivalilor săi (…) Toate limbile paralizează; este acel silentium livoris al lui Seneca. Această tăcere fățarnică și perfidă denumită în termeni tehnici «ignorare»”, tăcere invidioasă…

Poate că, din când în când, cei care și-au apropiat (și oficial…) statutul de scriitor sau de critic literar ar trebui să recitească, din când în când, ,,Parerga și Paralipomena”…

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"