A existat o vreme când aria de îmbratisare a atât de vechii si mereu actualei îndeletniciri s-a oprit la nivelul învatamântului liceal. Întrebat fiind un profesor universitar de ce nu exista o metodica destinata disciplinei (în sens generic) pentru aceasta treapta de formare a unui tânar – în fapt, de specializare -, acesta a dat un raspuns cu doua laturi: pe de o parte, studentul este considerat un produs finit al ciclului liceal, învatamântul superior fiindu-i doar cadrul, ambianta, contextul pregatirii unidirectionale, iar pe de alta parte, metoda fundamentala la acest nivel este prelegerea, care nu justifica o tratare distincta într-un manual de pedagogie sau macar într-un capitol al acestuia. Raspunsul nu a multumit, asa încât s-a conturat o dezbatere ad-hoc pe tema utilitatii/inutilitatii unei didactici a învatamântului superior.
Eu am adus în atentie efectele negative ale disparitiei, dupa 1990, a revistei „Forum“, singura publicatie destinata mediului academic (din 1963, redactor si apoi secretar general de redactie, Maria(na) Filimon – cf. M. Petcu, Istoria jurnalismului din România în date, Iasi, „Polirom, 2012, s.v.) si absenta lucrarilor de profil. Dictionarele de specialitate nu lamuresc pe deplin adresabilitatea conceptului: „PEDAGOGIA ÎNVATAMÂNTULUI SUPERIOR, ramura a pedagogiei – aparuta la începutul secolului al XX-lea – care studiaza problemele teoretice si practice legate de activitatea instructiv-educativa desfasurata în învatamântul superior“ (Dictionar de pedagogie, E.D.P., 1979); într-un „Lexicon pedagogic“ („Aramis“, 2006), sintagma lipseste, desi apar 70 de combinatii cu termenul pedagogie si 75 cu sinonimul educatie.
Iata însa ca doi reputati universitari ieseni, Vasile Burlui si C. Gh. Marinescu, ne pun la dispozitie o lucrare de referinta, Pedagogia universitara – clasic si modern (Ed. „Samia“, 2013), ale carei calitati sunt cât se poate de vizibile: structurare logica, argumentare bogata, limbaj adecvat, tehnoredactare expresiva. Înainte de toate, cei doi dispun de conditia fundamentala a competentei auctoriale: credibilitatea. În cazul lor, aceasta este totala, de vreme ce au semnat mai multe articole si studii în domeniu. De pilda, înca din 1981 au facut publice opiniile privind tema în discutie, în volumul „Clasic si modern în învatamântul superior“ – Editura „Junimea“, passim, iar bibliografia cuprinde lucrari de la Grigore Tabacaru si Constantin Moscu pâna la Tiberiu Caliman sau Stela Teodorescu.
Un capitol distinct se ocupa de „Exigente pedagogice ale predarii cursului universitar. Stilul si limbajul“ (pp. 101-115), pentru a face din prelegere un prilej de interactivitate si nu de dicteu automat. (Ceea ce spunea un dirijor de orchestra – „Instrumentistul e bine sa aiba partitura în cap, nu capul în partitura“ – e perfect valabil si aici. Valter Roman cerea la fel: „Profesorul sa se prezinte cu textul în cap si nu cu capul în text“.)
Limbajul este neîndoielnic o preocupare vadita a titularului de curs. Autorii lucrarii de care ne ocupam aici preiau din functiile limbajului (deci nu ale limbii, teoretizate de Roman Jakobson) doua mai pregnante: cea cognitiva/de informare si, respectiv, cea persuasiva/de convingere. Fara a minimaliza rolul tehnicii actuale, Vasile Burlui si C. Gh. Marinescu cred ca „înlocuirea totala a limbajului viu al profesorului cu mijloace moderne se soldeaza cu prejudicii imense în domeniul educatiei“ (p.113). Cu alte cuvinte, niciodata Power-Pointul nu va creste prestigiul conferentiarului. Dimpotriva…
