În satul Hârja, de pa Valea Oituzului, locuitorii care erau copii sau tineri acum vreo cincizeci de ani își mai amintesc, cu drag și, evident, cu duioșie, de zilele în care abia așteptau să meargă la un film, proiectat în fiecare zi de vineri, de sâmbătă sau de duminică, la căminul cultural. Filmul era dat de tanti Țica, pe numele ei oficial Veronica sau Veronia Cotârlici – așa cum fusese, la un moment dat, înscrisă în actele de identitate.

Tanti Țica are, acum, 90 de ani, dar este – cum se spune – mai verde ca iarba din curtea casei părintești, în care locuiește și acum, în locul numit Cotu Morii, acolo unde cu mulți, mulți ani în urmă trecea un canal cu apă din Oituz și unde funcționau un ferestrău de cherestea, dar și moara lui Bucur.

Viața nonagenarei din Hârja este ea însăși un film, dar cu un scenariu mult mai complex, așa cum, de fapt, este viața fiecărui om. Ceea ce te frapează, acum, când o vezi, este mai ales memoria fantastică pe care o are. Tanti Țica este o veritabilă carte vie de istorie a satului (și nu numai).

Îți poate povesti tot, în episoade grozave pe care le-a trăit în casa părintească, unde era singurul copil, dar și alături de soțul ei, pe care deseori l-a urmat în peregrinările profesionale prin toată țara sau, mai ales, din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ține minte aproape toate numele de oameni și datele unor întămplări prin care a trecut. Preotul satului o roagă mereu să mai povestească ceva, să redea astfel comunității fragmente de istorie vie.

Telefonistă și statistician

Tanti Țica a fost, la viața ei, și telefonistă, dar și proiecționist de film și, mai recent, adică până acum vreo 20 de ani, un fel de funcționar pentru monitorizarea celebrelor „bugete de familie” – statistica nivelului de trai în gospodăriile populației. Ca telefonistă a lucrat în stațiunea Slănic Moldova, chiar în timpul războiului, când militarii nemți au fost acolo ca la ei acasă pentru un an-doi, până când România a întors armele împotriva lor. În Slănic l-a văzut și pe mareșalul Antonescu, atunci când venise să vadă o tipografie germană improvizată într-un tanc chiar în curtea Pavilionului Racoviță și unde se tipăreau mai ales hărți de război.

„Am lucrat în Slănic alături de tata, care se ocupa de un atelier de tâmplărie – spune tanti Țica. Mai lucrasem până atunci acolo, când serveam pacienții din stațiune cu ape minerale. Luau apa pe cartelă, în sticluțe. Într-o toamnă am revenit acasă, însă a venit tata și m-a anunțat că din Slănic plecase telefonista. Era vremea războiului, iar soțul telefonistei era concentrat. Femeia a plecat, atunci, cu altul. Tata m-a luat pe mine să învăț telefonia. Nu era mare lucru, că era o centrală cu 30 de numere, cu fișe. Și am fost telefonistă câțiva ani, până m-am căsătorit”.

De la telefonie la film

S-a căsătorit în 1945. Soțul ei devenise telegrafist și a lucrat ba în București, la Gara de Nord, ba în Buhuși și în Bacău. L-a urmat peste tot. Unicul ei fiu în Bacău s-a născut. Dar a venit și vremea ca în zona Oituz să ajungă petroliștii, care au forat o sondă aproape de casa lor. Acolo a găsit soțul ei de lucru și s-au reîntors în sat. Ca după un timp să apuce din nou drumurile țării, peste tot, în Ardeal, în Oltenia sau în Bucovina, pe unde se mai forau sonde. Casa părintească din Hârja a rămas, însă, locul în care au revenit mereu. Și s-a dovedit a fi pentru totdeauna.

Aici, la un moment dat, prin anii ’60, tanti Țica a devenit proiecționist de film. Pănă atunci filmul era dat în sat de factorul poștal. „Când i s-a născut al doilea copil – povestește doamna Veronica -, acesta a abandonat misiunea, iar cei în drept s-au gândit să-l pună în loc pe un frate al soțului meu, care era casier comunal. Au trimis doi copii de școală să-l cheme, dar ei au nimerit la noi. Astfel, soțul meu a stat de vorbă cu reprezentanții cinematografiei, care i-au propus să dea el filme în sat. A venit acasă cu niște acte subsuoară, dar de film urma să mă ocup eu și chiar am făcut cursuri, la Lucăcești.

Când plecam la căminul cultural se țineau toți copiii de pe uliță după mine. Le puneam și muzică după film. Și mă însoțeau, seara târziu, și la întoarcerea acasă”. În 1976, a apărut chiar ea într-un film de scurt metraj. În sat venise Nadia Comăneci, să-și viziteze bunicii. Gimnasta era după succesul de la Montreal și era mereu însoțită de ziariști și de securiști. Atunci s-a turnat acolo un scurt metraj, de i-au filmat și pe sătenii care veniseră să o vadă. Documentarul s-a dat de multe ori la jurnalele care precedau filmele artistice pe vremea aceea. Iar tanti Țica apărea și ea în film. Dar, filmul vieții ei bate lejer filmele adevărate.

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ