Daca treci pe strada Vasile Alecsandri, din centrul Bacaului, nu ai cum sa nu observi casele darapanate, care stau sa cada, de la numarul 51. Poarta de lemn, scorojita, e larg deschisa. Permanent. In curtea mare sunt, de fapt, trei cladiri, cu peretii netencuiti, cu acoperisuri din tabla ruginita, cu urme de igrasie pe peretii exteriori, cu bucati de caramida cazute.
In capat, in doua dintre aceste cocioabe, stau trei familii de romi. Cinci frati si mama. O cumnata si vreo 13 copii. Cel putin asa ni se spune. Nu poti sti exact ce e acolo, câti sunt, cum dorm si cum se gospodaresc. Sunt de-a lui Goranda, batrâna se recomanda a fi Niculina Munti, pe alt frate l-ar chema Aurel Ciprian. Isi spun tigani, fara pretentii. Traiesc in lumea lor, intr-o viata parca rupta de realitate.
Prea matinali
Noi i-am vizitat ieri dimineata. Am fost matinali. Ei nu. Era ora 8.00 si nimeni nu se trezise inca, desi toate usile erau deschise, iar geamurile, la fel. Ne-au intâmpinat doi câini inchisi in doua custi negre, amplasate la intrarea in curte, printre care mai misunau inca vreo patru puiuti, de nici doua luni.
Pe sârma improvizata, legata de doi copaci, erau intinse la uscat rufe – camasi barbatesti, tricouri de copii, o fata de perna, o cuvertura. Alaturi de cladiri trona o masa improvizata, iar lânga era aruncata o saltea murdara. Lânga una dintre imobile, un butoi mare albastru, gol. Aveam sa aflam ca acela era folosit la carat apa din parcul mare.
„Stau claie peste gramada”
„Dorm toti la ora asta. Nu-i gasiti prin curte. Doar daca intrati in casa”, s-a auzit o voce de barbat, in linistea diminetii. Am facut cunostinta. Era Constantin Gutu, proprietarul primului imobil din curte. Om calm, respectuos, tata a doi baieti, unul mai mare, altul care va intra anul acesta in clasa a V-a.
„Stau claie peste gramada cu totii acolo. Nu stii câti sunt. S-au aciuat cu totii aici. Stau de 39 de ani in aceasta curte si numai eu stiu câte am vazut.
Sunt si femei, si barbati, copii, umbla noaptea, treaba lor ce fac. Am avut si eu probleme, am facut reclamatii peste tot, nu m-a bagat nimeni in seama. Or fi ei vecini cu mine, dar nu ne vorbim deloc. Eu unul m-am saturat de ei, dar imi striga in nas ca sunt proprietari acolo si nu am ce sa le fac. Oare toti stau legal aici? Intreb si eu”, ne-a mai spus omul, suparat.
Banii vin din strainatate
Intre timp, din casa micuta spoita cu var bleu, una dintre acele cocioabe, a iesit cu prichindel. Cu o pereche de adidasi rosii in picioare, imbracat cu pantaloni trei sferturi de trening si o bluzita, a disparut de dupa poarta ce da in cartierul de blocuri dinspre parc. A revenit imediat, cu doua cafele in pahare de plastic in mâna.
Mi-a zis timid ca-i pentru bunica. Asa am trezit-o si noi pe … bunica. Femeia a iesit din casa putin buimaca de somn, iar apoi au aparut si fiii ei. Unul e Ciprian Aurel, de 34 de ani, cu un copil, iar al doilea, Vicentiu Santer Goranda (daca i-am inteles bine numele, n.r.), de 26 de ani. Mai aflu ca batrâna e Niculina, dar si ca, in casa de alaturi, mai sta si cumnata, care are vreo 8 copii.
„Suntem sarmani. Numai noi stim cum traim. Eu am vândut toata viata samânta, domnita, si din asta mi-am crescut copiii. Acum nu mai pot. S-au ridicat baietii si ma ajuta ei. Am grija de cei mici, iar ei muncesc prin strainatate”, ne-a spus bunica. De faptul ca veniturile vin din afara tarii, am primit confirmari si din partea baietilor, care au intrat si ei in dialog cu noi, destul de reticenti, la inceput.
Nu stau legal. O recunosc chiar ei.
„Eu muncesc afara. Am grija sa trimit bani la mama si la fata. Pe fata o am la scoala. Invata bine, e pasionata de muzica si de pictura. O sa faca facultatea la Paris. Acolo, o sa o tina toti pe palme, ca e talentata. Numai ca in România e greu”, a continuat si Aurel. Incet-incet, au inceput sa-si faca aparitia si copiii, cumnata, celalalt frate.
Toti cu ochii cârpiti de somn. „Nu vrem sa facem probleme. Ne ducem si noi traiul cum putem. Eu am crescut aici de mic copil, ma stie toata lumea. Suntem sarmani, dar nu ne plângem. Vrem ca si copiii nostri sa invete carte, sa fim ca românii, nu tratati ca tigani”, adauga si Vicentiu.
Pareau incomodati de intrebari, duceau discutia numai in directia ce le convenea lor. De la vecin stiam ca au vreo trei copii la scoala, ca unul a ramas repetent vreo doi ani, insa, de la ei am aflat ca doar fata cea mare invata si, de anul acesta, mai intra inca doi, la pregatitoare. Niciunul nu are acte legale.
Au marturisit, mai cu jumatate de gura, ca nu au buletine, ca cel mare ar fi un fel de proprietar, desi casele sunt ale primariei. „Ce sa facem? Nu ne lasa sa ne trecem toti pe acelasi domiciliu, ca suntem multi. Asa ca ne-am descurcat cum am putut si ne-am facut buletine pe alte adrese, prin Bicaz, pe unde am apucat, dar de stat, stam cu totii aici”, a recunoscut sec acelasi Vicentiu.
In stilul lor inconfundabil, au inceput sa se caine ca le este greu, ca n-au bani, ca abia se descurca. Si ca Protectia Copilului a vrut sa-i ia pe cei mici. „Ca cica n-au parinti. Dar eu ce sunt? Sunt bunica lor si am grija de ei. Maica-sa si taica-su trebuie sa munceasca undeva, ca sa avem ce pune pe masa”, a mai spus bunica.
Discutii tipice lor
Discutiile s-au aprins putin, incomodati de prezenta noastra acolo. Mai aflam si ca nu au apa, ca li s-a pus sigiliu pe apometru.
„Se poate asa ceva in România, doamna? Sa nu avem cu ce ne spala?”, ne-a intrebat Aurel, pentru ca tot el sa-mi spuna apoi ca nu mai au apa din cauza unei datorii de peste 10 milioane de lei vechi, daca nu si mai mult. Asa ca apa aduc, ni se mai spune, din parc, in acel butoi mare, albastru. Se simt discriminati, ameninta ca isi pot face ei propria lege, spun in gura mare ca vor copii educati, desi stiu ca sunt in neregula, se jura ca sunt curati ca lacrima. Tipic lor.
Lumea lor. A tiganilor, asa cum isi spun. Ai nostri sunt, aici, pe Alecsandri 51. Si au viata lor, departe de lumea reala.
