,,Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului?”

M-am întrebat mereu, ca și dumneavoastră, ce este Universul. Mi-au vorbit despre Kosmos vechii greci, Giordano Bruno, Einstein, Stephen Hawking… Dacă mă întrebați ce este Universul, am răspunsuri. Dacă mă întrebați cât de mult cred în valoarea de adevăr a acestor răspunsuri, încep să vă vorbesc despre mari incertitudini. Recent, Ovidiu Bufnilă, acest grozav mereu căutător de ALTCEVA, mi-a sporit (frumos) și mai mult tezaurul acestor incertitudini (și) prin eseul său ,,Ipostaza Văluritoare”, din care, cu dezlegarea Sa, voi cita copios… Eseul face parte dintr-un construct filosofic, ,,Trilogia Văluirii”, care ,,vălurește în diverse forme în Brazilia, SUA, Australia, Italia, Olanda etc”.

,,Ce ar fi însă Universul?(s.n., I.F.), întreabă autorul minunatei ,,Jazzonia”. Oare nu e cumva o frumoasa şi tragica ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?” Nu cumva am rămas în înțepenirea mentală sugerată de Big-Bang? ,,De ce e bun un Univers izvorât dintr-o stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica?(…) Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul nostru profund, dorit, imaginat, căutat”.

,,Valul care s-a spart” versus Big Bang: ,,Suntem aninaţi de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative. Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă înţelesului. Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule. Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a o înţelege, pentru a o descoperi. Obiectele cosmice se transformă în ipostaze văluritoare, Big Bangul nefiind de trebuinţă nici măcar, aşa, ca teorie. Sunt ipostaze şi, se pare, Universul s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră, scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică, ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc”.



Spre ,,știința magică a văluirii?” ,,Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele nefiind în sens propriu. Ipostazele vorbesc neîncetat despre discontinuitate. Dar nu despre delimitare. Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu au o limită a lor ci numai vecinătăţi. În inima vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte ci poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi poți ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le imaginezi”, conchide aplaudatul prozator de science-fiction. La primul meu curs de filosofie în care Kosmosul va fi vedeta, ,,Trilogia Văluirii”, construct la care Ovidiu Bufnilă lucrează din 1977, va figura, ca semn al ,,libertății navigatoare”, în bibliografia curajoasă/elevată a dragilor mei elevi, întrucât întrebările mari sunt uneori mai importante decât multe răspunsuri. Răspunsurile, mi-a șoptit dragul Yves Montand, ne fac mai înţelepţi, întrebările ne fac mai oameni…

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"