La Bacau, în decembrie 1989 a fost liniste, nu s-a tras ca la balamuc, nu au murit oameni. Cineva spunea ca s-au tras doar doua gloante, din greseala.
Pe strazi, doar oameni de bine, extaziati de schimbare, naivi, atenti la cuvântarile oportunistilor cocotati la balconul Consiliului Popular Judetean.
“Am gasit în birouri salam, whisky, dolari si reviste porno”, aveau sa dezvaluie ei despre putreziciunea capitalismului la care tânjeau. Se spune ca in Bacau s-au distribuit manifeste înca din 10 decembrie 1989, cu Declaratia si Programul Frontului Popular Român de la Iasi.
Zvonistica era în floare si viza activitati teroriste în diferite imobile si zone din Bacau, inclusiv o reclamatie îndreptata împotriva unui cetatean mai brunet, privit cu suspiciune de vecini fiindca îsi schimbase parchetul din locuinta cu doar câteva zile înainte de revolutie. Din fericire, militarii de la Bacau nu au deschis focul aiurea, nu s-au împuscat între ei si nu au împuscat nici teroristi închipuiti. Au ramas în urma o multime de revolutionari cu acte, care s-au înmultit pe masura ce timpul a trecut, pe principiul “Putini am fost, multi am ramas”.
Alarma de razboi
Insa la mica distanta de Bacau, în zilele lui decembrie ’89, s-a tras ca la razboi, au cazut oameni, iar Armata a fost la un pas de haos. Este vorba despre micul oras Roman, unde vremurile acelea m-au prins ca militar în termen, în pragul liberarii.
Eram tanchist, ca si alti 2.000 de militari in termen si 1.000 de cadre militare de acolo. In 17 decembrie, goarna a sunat alarma de razboi. Nu a crezut nimeni ca totul nu-i decât un exercitiu, dar ne-au contrazis când ne-au dat arme si munitie adevarata.
Atât se auzise: ca ungurii au fortat frontiera de vest si ca la Timisoara e dezastru. Despre Ceausescu, nimic, pâna în data de 21 decembrie, când într-o mare adunare au fost infierate actiunile „elementelor antinationaliste si sovine care actionau la Timisoara împotriva statului român”. Apoi, am vazut mitingul dezastruos al lui Ceausescu si lucrurile s-au mai limpezit.
Pe 22 decembrie am urlat prin unitate de bucurie ca s-a terminat cu sinistrul si sinistra, iar pe seara am primit ordin sa aparam unitatea, ca vin teroristii peste noi. Urmarea: ne-am împuscat unii pe altii, din cauza ordinelor anapoda date de superiori.
Lânga mine a cazut strapuns de sapte gloante unul Luta, din Radauti, un ins mic si pasnic, salahor la centrala termica din unitate. I-a intrat un glont si prin casca de metal. Am cazut si eu, dar fiindca mi s-au taiat genunchii când am vazut trasoarele cum zdrobesc gardul de beton ce inchidea retragerea si caroseriile masinilor din preajma.
La podul de pe Siret au tras cu mitraliera de pe tanc într-un biciclist, dar l-au ratat.
La depozitul de munitie erau sa omoare un ofiter si doi soldati care deranjau santinelele. Din mitralierele antiaeriene ale tancurilor s-a tras spre stele de parca venise deja Revelionul. Militarii trimisi prin oras au tras si ei in ciori. O subunitate de vreo 30 de militari a fost trimisa la Bucuresti. Am auzit ca aproape toti au fost macelariti.
O iluzie
La Roman a fost razboiul prostilor cu diversionistii, asa cum a fost peste tot. Totul s-a trecut sub tacere, nu am auzit de vreo ancheta, nu s-au dat certificate de revolutionar. In toata tara au murit 1.200 de oameni.
Sergiu Nicolaescu, amiralul Cico Dumitrescu, Ion Iliescu, capitanul Lupoi si atâtia alti „viteji” ne ramân în memorie ca fiind cei care chemau si dirijau coloane de tancuri, dadeau ordine sa se deschida focul, sa fie macelariti soldati si civili nevinovati. Mizerie.
