“Nu ai nevoie de indicatoare!”
Luni, fostul primar al Bacaului, Dumitru Sechelariu ar fi implinit 56 de ani. Mai spre seara, când voi ajunge acasa, voi bea un pahar de Traminer – neaparat de Traminer- din care voi varsa o picatura sau chiar poate mai multe. Si pentru ca e timpul aducerilor aminte si al nostalgiilor, va voi povesti o intâmplare cu Sechelariu.
Din vremea in care Seche era primarul Bacaului, iar Bacaul era renumit pentru curatenia sa. Tin minte ca, la un moment dat, bunul meu prieten Alin Paicu, jurnalist la Evenimentul Zilei, mi-a spus ca “atunci când intri in Bacau, pai stii ca esti in Bacau. Nu ai nevoie de indicatoare! Iti dai seama dupa cât de curate si luminate sunt strazile ca ai ajuns in Bacau si nu in Piatra, Brasov sau Craiova”.
Iar pentru ca strazile sa fie curate si luminate, Dumitru Sechelariu obisnuia sa faca tot felul de controale de noapte prin oras. Unii cetateni, indeosebi taximetristii, mai povestesc si astazi despre raidurile nocturne ale celui care a fost primar intre 1996 si 2004.
Mai intâi beleaua, apoi smotru
Intr-o astfel de noapte- sa fi fost prin ’99 sau poate 2000- Sechelariu a ajuns si la sediul Desteptarii, aflat la acea vreme pe Vasile Alecsandri 63. Povestea mea incepe, insa, in dimineata ce a urmat acelei nopti de vara. Si, daca nu retin bine anul, in schimb asta imi amintesc cu sfintenie: ca era vara.
Asadar, dimineata, ajungând la redactie, am vazut forfota. Si in curtea interioara, si pe scari, si pe holuri. Ba chiar si in hala redactiei, unde, sincer sa fiu, calcam rar, ca aveam birou separat. Se matura, se strângeau cutii, se aranjau fisete.
Pe moment, am crezut ca ne mutam. Pe bune daca nu! Apoi, indreptându-ma spre biroul nostru, al sectiei “Sport”, am dat nas in nas cu nea’ Petrica, portarul ziarului. “Ce se intâmpla, bre?”, l-am iscodit.
Nea’ Petrica, taran hâtru, cu replica mereu la purtator, mi-a raspuns iute: “Sa traiesti, cavalere, asta se numeste smotru! Ca-n armata. Iar ce-a fost azi noapte s-a numit belea”. Si nea’ Petrica a inceput sa le insire. Chiar ca fusese belea!
Prima vizita nu se uita
In noaptea respectiva, primarul Sechelariu facea un control in zona Garii. La un moment dat, a ajuns si pe strada “Vasile Alecsandri”. Si cum pâna atunci nu calcase niciodata prin sediul cotidianului “Desteptarea”, al carui proprietar era, probabil ca Seche le-o fi spus insotitorilor sai din Corpul de Control al Primariei: “Haideti sa aruncam si pe aici o privire, sa vedem daca totul e in ordine”.
Nu era! “Dracu’, zic dracu’ ca altcineva nu cred sa fi fost, aruncase un ziar mototolit in curte. Si tot dracu’ a facut ca eu sa nu-l zaresc, desi obisnuiesc sa ma invârt prin curtea redactiei cât mi-i noaptea de lunga”, si-a reluat povestirea nea’ Petrica.
Seche a vazut ziarul mototolit. Adica gunoiul. Si l-a luat la rost pe portar. Apoi a intrat in sediu. Iar primul lucru peste care a dat cu ochii a fost o scrumiera cu picior, cam beteaga, plina-ochi cu mucuri de tigari. Si-a iesit din pepeni: “Pai bine, ma, baieti, eu am pretentia ca orasul sa fie luna, iar aici, la ‘Desteptarea’, adica la propria mea afacere, gasesc mizeria asta? Pai se poate asa ceva?”.
Si-a tras nadragii peste pijama
A cerut apoi sa vada birourile. “Sunt incuiate, iar cheile nu-s la mine”, a ridicat din umeri nea’ Petrica. “Da? Bine, atunci sa vina directorul ziarului! Si sa aduca si cheile cu el! Nu ma intereseaza ca e doua noaptea, ca doarme sau ca e plecat din oras. Il astept aici”, a rabufnit Dumitru Sechelariu, trecându-si nervos mâna prin par, dupa cum ii era obiceiul.
“Cavalere, intr-un sfert de ceas, directorul era la ziar. Cred ca-si trasese nadragii direct peste pijama. Odata cu el a venit si administratorul, a venit si seful de la…In fine, s-au aliniat toti barosanii”, mi-a facut cu ochiul nea’ Petrica.
Si a inceput controlul. Birou cu birou. Pas cu pas. La secretariatul de redactie erau hârtii peste hârtii. Machete, printuri, ziare. Pe birouri, pe scaune, chiar si pe jos. “Directorul era fiert. Dar primarul se mai linistise. A spus ca el intelege ca aici e ziar si nu famacie, dar, totusi, deh, orisicât, putina ordine… Dupa care iar s-a aprins!
A intrat la tehnoredactare, unde era prapad ca fusese editie grea. Directorul se facuse mic-mic. Si noi ceilalti, odata cu el”, a oftat nea’ Petrica, intânzând mâna dupa pachetul de tigari. De-abia atunci am realizat pericolul! Si l-am intrerupt pe portar: “Nea’ Petrica, spune-mi, te rog, ca Seche n-a intrat si la noi in birou”. Omul meu a suflat fumul spre tavan: “Ba a intrat, cum sa nu intre? Nu ti-am zis c-a fost belea?”.
Traminer, Stojkovic, Pazvanti
Belea?! Biroul nostru, al celor care lucram la “Sport” era mai mult decât belea. Era… Cum sa va spun? Mai bine vi-l descriu. Pe jos zaceau mereu sticle. Zeci de sticle goale. Ca la ICVA. Trei sferturi din ele, de Traminer si uite-asa ati aflat si ce-i cu Traminer-ul.
Aveam si câteva postere ca vai de lume. Un Iron Maiden, mostenire de la Dorin Ciulina, parca si un Dragan Stojkovic in tricoul Veronei (dragul de Piksi), sigur un Passarella in versiune El Mundial.
Si ca un facut, toate posterele aveau macar unul din capetele de sus dezlipite, astfel incât incaperea beneficia de penumbra unor ciudate draperii ad-hoc. Pe fiset mâzgâlisem tot felul de mascari. Iar pe un birou statea o Cupa a Presei la fotbal transformata in scrumiera. Imi mai aduc aminte si de un radio-casetofon crapat, de pe vremea lu’ Pazvanti, la care ascultam Slayer cu Lucian Berdila si, ulterior, Cat Stevens cu Sebi Sufariu.
Daca tineam ca radioul sa mearga, propteam de antena un cutit de bucatarie. Iar pe doua dintre birouri sprijinisem coada unui T, transformata in fileu pentru meciurile de tenis pe care le jucam cu un glob verde, de Craciun. Si sus, lânga televizor, urcasem cosul de gunoi; pentru baschet. Cât despre scaune, cred ca fusesera inventariate de Ostap Bender si de maresalul nobilimii, Vorobianinov. Asta era biroul de la Sport.
Zâmbetul de neuitat al lui Seche
“…ca doar stii bine cum arata biroul vostru de la Sport”, ii tot dadea inainte nea’ Petrica: “Si, când am ajuns in dreptul biroului, de teama, directorul i-a zis primarului ca n-are cheia. Ti-ai gasit! ‘Pe mine sa nu ma luati cu vrajeli din astea. Al cui birou e asta? De ce evitati sa-l deschideti? Ce-i inauntru? Pai, daca ziceti ca n-aveti cheia, atunci o sa pun sa sparga usa’, s-a enervat si mai tare Sechelariu.
Nimeni n-a mai zis nimic, iar administratorul a bagat cheia in broasca. A naibii usa, sa fi auzit cum scârtâia când s-a deschis… Ca in filmele de groaza”, si-a pus mâinile in cap portarul. Aveam stomacul ghem: “Si?”.
“Si dom’primar a intrat. I-am vazut profilul: incruntat rau. Han tatar. Apoi a mai facut un pas in incapere. Nimeni nu l-a urmat. Am inlemnit pe hol”. Am ingaimat din nou: “Si?”. Atunci, nea’ Petrica m-a privit tinta, parca pentru a spori dramatismul.
“Pai, dupa câteva ore sau poate ca au fost doar doua-trei secunde, primarul Sechelariu s-a intors cu fata la noi si ne-a zis: ‘Ei, ce ati ramas asa? Hai mai departe, ca asta pare a fi biroul celor de la Sport. Doar ii stiti, sunt baieti veseli, carora le place viata. N-ai cum sa-i schimbi’. Era pentru prima oara in acea noapte când il vedeam pe Dumitru Sechelariu zâmbind. N-am sa-i uit zâmbetul, cât oi trai…
Furtuna trecuse, in sfârsit, si asta numai datorita voua, celor de la Sport”, a incheiat, zâmbind, nea’ Petrica. Asa voi incheia si eu. Cu un zâmbet. Unul trist. Si un strop de Traminer.
