Recuperarea paradisului care incearca sa fuga din noi

0


Leonard Rotaru ne-a oferit a cincea sa carte: AMPRENTE (Editura Conta, 2016). Filolog redutabil, os din os domnesc (nepot al istoricului literar Ion Rotaru…), Leonard Rotaru face in noul sau volum (…,,povestiri la persoana I”) minunate piruete de balerin al discursului care stie ca, dansând sublim, poate visa si la zbor. ,,Amprente” reprezinta confesiunea unui om care a lasat ,,urme” frumoase in viata sau, cum inspirat zice autorul, este ,,un cântec al spiritului meu”, ,,o marturie a trecerii prin aceasta lume, un pas al biruintei asupra anonimatului”.

Stilul inconfundabil al autorului ne face sa credem ca sunt nimerite pentru ,,Amprente” si vorbele frumoase pe care le-a rostit Adrian Alui Gheorghe despre un alt volum al autorului, ,,Cartea ca o poveste de dragoste”: ,,Temele abordate de Leonard Rotaru sunt aparent diverse, in fond toate se circumscriu recuperarii memoriei care isi ofera astfel «baia de confort» pe care o presupune recuperarea unui paradis pierdut. Iar paradisul lui Leonard Rotaru are valente borgesiene, tine de carte si de efectele acesteia asupra evolutiei sinelui”.

Temele ,,paradisului” din ,,Amprente” sunt desprinse din tablouri clasice – copilaria, adolescenta, maturitatea si zorii unui amurg care poarta la butoniera bucuria unei lumi ,,a exceptionalului, uluitoare, captivanta”-, dar si din ,,viata, iubire, moarte, timp, natura, istorie”. Acesti ,,actori” ai cartii intra in scena firesc, simultan, dialogheaza, se imbratiseaza, isi dau bobârnace, se lecuiesc reciproc, gasesc timp pentru aplauze sau mari oftaturi, picura mereu speranta si toleranta. Nu gasim fragmente de istorie ,,rea”, pentru ca, asa cum ne sugereaza si Hegel, tot ceea ce este real este rational, iar rationalul este în mod necesar real…

Istoria – asa cum a fost/este – face parte, pentru Leonard Rotaru, din povestea destinului nostru. Si, daca-l credem pe Seneca – ,,Destinul îl duce pe cel care vrea si-l trage pe cel care se opune”- atitudinea autorului nu este doar a unui actor care s-a impacat frumos cu istoria, ci a unui filosof care stie ca soarta ,,nu e întotdeauna ca o petrecere la sfârsitul serii; uneori nu înseamna decât lupta zilnica pe care o duci cu viata”(Arthur Golden).
Cartile de amintiri ne arata, cum spunea un artist, ca suntem ceea ce sunt amintirile noastre. Daca nu sunt deghizate, ,,amintirile, scria George Sand, sunt parfumul sufletului”. Amintirile lui Leonard Rotaru nu poarta masti.

Ele sunt pentru autor un fel de rai din care nu-l poate izgoni nimeni. Un rai in care ,,am inceput, mai intâi, sa duc dorul mamei, apoi al surorilor si fratelui…”, ,,in care amintirile fug intr-o clipa si la anii când mama devenise poveste”. Paradisul acesta care uneori incearca sa fuga din noi este recuperat mai ales prin recursul la inocenta. Iata un pilduitor exemplu, dialogul cu o minune de furnica: ,,Liniste deplina, zi senina. Jos, in iarba, o furnica sta mai la o parte. Cu soarele-n spate. Parea o supraveghetoare, o sefa mai mare! Iau un fir de iarba uscata si-o ating indata. Furnica, nerabdatoare, urca pe el si ramâne in asteptare. Ridic paiul mai sus. Pâna la ochi l-oi fi dus… Micuta incruciseaza doua picioare, isi indreapta aripioarele. Se ridica pe cele din spate si se inclina cât poate. In fata mea, ca o mare stea! O fi semn de multumire, de pretuire? Nimic serios, imi zic, dupa ce ma gândesc un pic. Deodata, un glas subtire, atinge a mea simtire: – Omule, ne-ai salvat casa, frati si surori! De-atatea ori! Iti multumim, cu toatele, suratele!”

Pe Leonard Rotaru il fascineaza orice-i scoate realitatea in cale: de la bobul de roua si firul de iarba, pâna la pomul acela al copilariei ,,care se usca de suparare”. El sta la taifas cu banalul si ne argumenteaza ca acesta este locuit de miracol. Citind ,,Amprente”, o carte care lasa urme in orice suflet care stie / simte ca trecutul este un tezaur, imi amintesc de Dostoievski. ,,Stiti, nu înteleg, zice Miskin, cum poate cineva trece pe lânga un copac si sa nu fie fericit ca-l vede? Sa stea de vorba cu un om si sa nu fie fericit ca-l iubeste?… Dar exista atâtea lucruri minunate pe care le întâlnesti la fiecare pas si pe care pâna si omul cel mai decazut le gaseste minunate! Uitati-va la copii, priviti aurora – acest dar al Celui de Sus, priviti iarba care creste, priviti ochii care va admira si care va iubesc…” (F.M. Dostoievski, Idiotul, Editura B.P.T, vol. II, pag. 348).



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ