Daca veti verifica sensurile celor doua cuvinte, veti constata ca receptarea e neschimbata, în vreme ce receptaculul avea un singur sens în Dictionarul explicativ al limbii române („portiune terminala a axului floral” etc, adica un termen din botanica) si înca doua în DEXI (2007): „formatiune anatomica…”, deci tot un termen, respectiv „loc unde se aduna, se pastreaza, se înmagazineaza ceva”. Aplicând sensul din urma domeniului lingvistic, vom da de sistemul limbii (un… cornet de înghetata), în care vor fi recunoscute nivelurile / straturile generale: fonetic, lexico-semantic, gramatical, stilistic si compozitional. Cititorul de literatura, în special de poezie, trebuie sa tina seama de manifestarea fiecarui nivel/strat în discursul artistic, pentru a putea alcatui propriul comentariu asupra operei respective.
Am asezat acest excurs lexicologico-didactic pentru a putea produce o analiza succinta a cartii Victoriei Huiban, „Receptarea poeziei” (Bacau, Ed. Corgal Press, 2015). Principiul de la care nu se abate autoarea – profesoara de limba si literatura româna la Colegiul National Pedagogic din Bacau – este ca poezia (un lux!) e mai presus de toate un act de limbaj, facând dovada ca ea însasi creeaza frumuseti lirice: „De câte ori – ne întreaba înca de la început – sufletul nostru n-a vibrat la melancolia frunzelor risipite de vântul toamnei, ca parfum de trista despartire, la vuietul clocotitor al furtunii în strafulgerari de lumina, trezind zvâcnirile sufletului în avântul unei noi iubiri?” (Asteptam un volum de versuri semnat Victoria Huiban.)
Cartea este declarat didactica: o tradeaza titlul si continutul, în totalitate. As zice ca e un posibil ghid de receptare a textului poetic, câta vreme „Pledoaria pentru poezie” (pp. 5-13) este o obligatie tematica, iar în interior ne întâmpina sintagmele din vocabularul profesorului de specialitate: „demers metodic”, „algoritm de abordare / interpretare a textului literar”, „sugestii didactice” etc. Îi contrapune definitii fericit alese: „Poezia – între cautare si desavârsire: M. Eminescu”, „Poetul cu suflet de plumb – G. Bacovia”, „Calatorie pe apele poeziei argheziene”, „Lumina din penumbrele misterului: L. Blaga”, „Un Don Quijote în cautarea poeziei pure: Ion Barbu” si „Un homo ludens al liricii postbelice: Nichita Stanescu”. În esenta, cartea îl orienteaza pe profesorul debutant, în extrem de dificila misiune de a-l calauzi, competent, pe elevul de gimnaziu/liceu în labirintul operei literare. „Bine ca nu ne-a dat poezie, ca nu scriam nimic!”, a spus un adolescent (si ca el, multi altii, nu din josul clasamentului) la iesirea din sala de examen, dupa proba scrisa la examenul de bacalaureat. V. Huiban refuza schematismul si adopta atitudinea esteticianului. Este într-adevar cea mai de dorit pozitie a cititorului în fata operei literare: sa preia macar a zecea parte din emotia traita de autor în fata naturii, sa zicem, si sa devina astfel mai sensibil, de fapt mai puternic. Ce ne facem însa când acest proces de reemotivizare (în oglinda concava ori convexa) se cere asezat în cuvinte nu izolate, ci asamblate într-un discurs? Cum îl putem sprijini pe elev sa intre în cetatea aparent inexpugnabila a textului daca nu privind de aproape si de departe în cuvânt, între cuvinte, dincolo de acestea? Stiu ca la liceele pedagogice, de câtiva ani, nu se mai preda limba româna, dar presimt ca V. Huiban (cu diploma de învatatoare) a… sacrificat o ora pe saptamâna pentru a le vorbi elevilor despre expresivitatea nivelurilor limbii. Altfel nu ajungea la generoasele concluzii cu care se încheie fiecare subcapitol.
