FAIMA SI ALE EI RISCURI. „În arta e suficient(a) uneori o zi pentru a-ti face un nume, dar îti trebuie o viata ca sa-l pastrezi” (P 258). De aici nevoia de stil individual inefabil: „Marii actori îsi au ca si marii violonisti «sunetul» lor.
Deschizi radioul, asculti partitura si recunosti artistul: dupa o intonatie, dupa o inflexiune, dupa un nimic” (P 51). George Vraca, de pilda, este artist în „explorarea virtutilor limbajului”, printr-„o rafinata stiinta a verbului”. Jocul lui „împuterniceste cuvântul”, vocabularul lui fiind „un fel de organizator în dezordine sau în tumult” (P 26-27).
ELOCINTǍ GÂT-SUCIT. George Topîrceanu este poetul potrivit pentru masurarea talentului unui viitor actor. Radu Beligan apreciaza sobrietatea poeziei „unde tristetea nu ajunge la lacrimi si zâmbetul la hohot de râs” (P 21). „Baladele vesele si triste” sunt un preambul al simbolismului, dusman al elocintei: „Caci nu agreez retorica, am o sfânta oroare pentru gesturile ceremoniale în arta si desi sânt un om pasnic, am încercat mereu sa urmez sugestia lui Verlaine: frânge gâtul retoricii” (idem). „Balada chiriasului grabit”, cu care s-a prezentat la admiterea de la Conservator, i-a purtat noroc.
LECTURA – VICIU TOT NEPEDEPSIT. În calatoriile sale, Radu Beligan a intrat si în librarii, dar preturile îl faceau sa înghita în sec… si atunci a luat în mâna, succesiv, patru carti, pâna când „s-a facut noapte”. Librarul îi „surâde stingherit”, dar el pleaca bine dispus: a „avut o dupa-amiaza plina, asa cum numai lectura ti-o poate darui” (P 66).
BIBLIOFILUL. În copilarie, cartile l-au atras „prin culorile copertilor si jocurile de alb si negru”. Apoi a descoperit „mirosul dulce-amar al cernelii”, finetea foilor de biblie, nervurile lor intrând „în riturile bibliofiliei” (P 52). Dar intelectualul autentic are alt ceremonial: „Într-o carte trebuie sa te «arunci», s-o supui la un interogatoriu, sa o somezi cu creionul în mâna, fiindca ea trebuie sa-ti aprinda curiozitatea, sa-ti încurajeze mânia sau sa-ti forteze consimtamântul. Singurul fel de a apara cartea e s-o ataci” (idem).
AUTOSCOPIE. E riscant pentru un actor sa-si centreze atentia pe exprimare si nu pe ceea ce are de exprimat. „Îsi observa vorbirea, inflexiunea – care sânt excelente -, dar spectatorul nu stie pâna la urma ce voia sa spuna” (L 127).
MARELE DASCǍL. Rareori improvizatia este bine-venita: „ /…/ ceea ce s-a fixat în zeci de repetitii are mai multa valoare decât nascocirea întâmplatoare a unei clipe”, si „inventiile facute sub presiunea râsetelor publicului duc mai întotdeauna la grosolanii si fapte antiartistice” (Victor Ion Popa, catre actori; P 27).
DOI CONTRA UNUL. Nu se poate uita ca „cinematograful si televiziunea au violentat destinul teatrului” (L 87), dar rolul social al micului ecran e real: desi a dus „la deteriorarea estetica a creatiei” (L 79), televiziunea „e un mijloc de a însufleti pasiunea pentru cultura” (idem).
PERETI-ARHIVǍ. „Se simte ca în peretii acestei sali s-au impregnat, de-a lungul a sute de ani, cuvintele rostite de marii actori ai Frantei” (Laurence Olivier, pe scena Comediei Franceze). Între timp, în sala Nationalului bucurestean, ai carui pereti si-au confectionat o biografie, s-a încrustat „vibratia glasului de clopot al lui Calboreanu – Stefan cel Mare… si atâtea altele, acum si… în vecii vecilor” (L 98-99).
Selectie si comentarii: Ioan Danila
