29 martie 2024
InterviuProfesorul bionic

Profesorul bionic

Marius Vrânceanu s-a nascut a doua oara. Traieste acum o noua viata. Viata de dupa accident. In 2011, intr-o fatidica zi de 18 ianuarie, a ramas fara bratul stâng. Un accident stupid de tren. O traversare in fuga pe calea ferata, o secunda de neatentie care i-a schimbat destinul.

Marius Vrânceanu. Are 33 de ani, pe care si i-a aniversat zilele acestea. Este profesor de educatie fizica si sport, titular, acum in comuna Rosiori, dupa ce a mai lucrat, ca suplinitor, in Bacau, la Buhusi si Cleja, dar si in Huruiesti si Plopana, dupa titularizare. Nu a clacat. A mers mai departe, a invins prejudecatile, s-a autoeducat. Si acum e fericit. Chiar implinit, spune increzator. Implinit ca face ceea ce ii place, ca traieste si ca oamenii, prietenii nu l-au abandonat. Fire pozitiva, vesela, Marius ne arata ce inseamna adevarata putere a exemplului.

Marius Vranceanu (1)



Cum se prezinta Marius Vrânceanu pentru cei care nu il cunosc?
O, simplu: profesorul de sport Vrânceanu. E ceea ce imi place sa fac. Nu ma vad facând altceva. M-am nascut la Focsani, in 2002 am absolvit liceul, iar in 2006 am obtinut si licenta la Facultatea de Sport a Universitatii Bacau. Dupa doi ani mi-am luat definitivatul in Invatamânt, iar intre timp am facut si un master in „Managementul Educational”. Am un fiu, Denis, de 7 ani, lumina mea in viata.

Putem spune ca traiesti, acum, a doua viata, cea de dupa accident. Gresim cu ceva? Cum a fost atunci? Ai reusit sa stergi acea imagine din minte?
Nu. E foarte greu. Nu am sa uit niciodata: 18 ianuarie 2011, ora 10.00, Pasarela Narcisa, trenul si durerea surda pe care o simteam in umarul drept. Am ajuns apoi la Spitalul de Urgenta Bacau. Pe picioarele mele, putin ametit. Singura care a avut grija de mine atunci si careia i-a pasat de cazul meu a fost dr. Liliana Petrescu. In rest, nimic. Am ajuns cu intârziere la Spitalul Floreasca Bucuresti. Din cauza birocratiei, cu mâna in punga plina de gheata. Mi s-a spus atunci ca daca ajungeam mai repede cu 6 ore imi era salvat bratul. Ce pot sa mai spun acum? Nimic. Atunci am fost foarte suparat. Va dati seama, imi faceam vise, sperante. Dar cu atât am ramas. Am depus plângere si la Colegiul Medicilor Bacau si la Directia de Sanatate Publica. Nimic. Niciun raspuns. Asa a fost sa fie. La Floreasca am stat doar o saptamâna. In rest, pâna in septembrie 2011, când m-am reangajat in Invatamânt doar drumuri Bucuresti – Bacau, pentru refacere si recuperare. Intre timp am incercat sa fac rost si de bani pentru o proteza.

A fost o campanie umanitara pentru tine. Si noi, ziarul Desteptarea, dar si televiziunile nationale au sustinut cazul tau. A fost de folos?
Da, normal. Multumesc mult si pe aceasta cale. Altfel nu afla nimeni de mine. Iar o proteza nu costa chiar 2 lei. Mi-am deschis un cont, iar când s-au strâns banii, l-am inchis. M-a ajutat inclusiv Gigi Becalli cu 5.000 de euro. Aflase de mine tocmai prin aceasta campanie. In spital, la Bucuresti, a venit un domn, nici in ziua de azi nu stiu cine e, care mi-a dat in mâna 1.000 de euro. Si de la Primaria Bacau am primit un ajutor de urgenta. Au fost oameni cu suflet alaturi de mine. Nici nu ma asteptam. Oricum, traiam clipe groaznice. Trebuia sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu mai am o mâna, ca trebuie sa merg mai departe. Aveam doar doua solutii: sa intru in depresie si sa-mi plâng de mila sau sa trec peste moment si sa merg mai departe. Am ales a doua varianta. Chiar daca destinul a fost altul. Dar m-am resemnat.

Marius Vranceanu

Ai achizitionat proteza bionica. Cum e acum? Se spune ca pacientii care trec prin astfel de traume inca isi mai simt bratul lipsa, inca mai simt dureri. Asa este?
Da. In fiecare zi. Ma doare, o simt mereu. E cu mine mereu. E acea „mâna fantoma” – cum se zice in termeni medicali – pe care o simt chiar daca nu mai e. Iar proteza… proteza face parte din mine acum. M-am obisnuit cu ea. E o mâna bionica, cu senzori, cu care pot ridica pâna in doua kilograme, cât ma tine muschiul umarului. Am incercat si sa inot la mare cu ea. De fapt, acum o port mai mult estetic. In rest, m-am invatat sa fac de toate doar cu o mâna. M-au ajutat foarte mult si prietenii, care nu m-au lasat sa ma inchid in mine. Mai ales ca am un copil lânga mine. El mi-a dat cea mai mare putere.

Cum ai fost acceptat de societate? Stim ca in România, o persoana cu handicap este asa, cumva, marginalizata, uneori inconstient…
Da. Asa este. De asta mi-a fost si mie cel mai frica. Sa nu se uite oamenii la mine ca la un robot. Chiar si acum ma intreb de ce la Comisia de Expertiza medicala m-au pus sa-mi mai fac radiografie la umarul drept? Imi crestea cumva mâna la loc? Nu era evident ca nu o mai am? Si am mai vazut astfel de cazuri pe acolo. In rest, e bine. La scoala unii nici nu au stiut ca nu am o mâna, copiii m-au intrebat – ca asa sunt copiii, mai curiosi – ce am patit, dar le-am explicat imediat si gata, de atunci totul e normal. Nu pot sa spun ca ma simt altfel. Sunt tot eu, cu sau fara proteza, cu sau fara mâna, traiesc, sunt sanatos, iubesc viata, imi ador copilul, am un serviciu in care fac ceea ce mi-am dorit. Nu e suficient?

Cine este lânga tine, totusi. Cine gateste, cum speli rufele, cum te gospodaresti? Nu ti-e usor, asta e clar.
Eii… normal ca ma ajuta cineva. O am pe mama. Pe tata, din pacate, l-am pierdut in 2014. A suferit mult din cauza mea. A murit de tânar, de suparare. Dar mama e mereu cu mine. Imi face toate poftele si mâncarea preferata. M-am invatat sa nu fiu pretentios, dar ador sarmalele, ciorba si chiftelutele. Mai gatesc si singur, dar lucruri mai simple, o friptura, o salata. Ma si gospodaresc singur. Stiti cum e, nevoia te invata! Important este ca sunt sanatos.

Daca ar fi sa dai timpul inapoi…
Ei, ar fi imposibil! Dar daca as putea, as sterge din calendar data de 18 ianuarie 2011. Daca nu era acea zi, poate si viata mea era altfel. Insa am ajuns sa cred ca asta a fost scris pentru mine. Sa nu mai am mâna stânga. Mai ales ca eu pâna atunci eram stângaci. Tot ce faceam, era cu mâna stânga. Doar scriam cu dreapta. Când m-am barbierit prima oara, dupa accident, m-am taiat tot. (Râde, n.r.). Dar m-am adaptat. Ma bag chiar si la un volei cu elevii la scoala. Mi-as dori mult sa fiu si intr-o echipa de fotbal pentru persoanele cu dizabilitati. Am fost si arbitru… Ma gândesc cum ar fi sa am o proteza cu cot flexibil, dar sunt doar vise. Cel mai mult, in acest moment, imi doresc sa pot sa fac rost de mingi pentru copiii de la scoala. Stiti cum e in mediul rural! Avem mingi care trebuiau deja casate, unele sunt si sparte… Daca ar fi sa dau timpul inapoi mi-as dori doar normalitate. Nimic mai mult.

Poate ca multi se intreaba, cum rezisti? Pentru noi este un adevarat exemplu. Nu cred ca nu ai visat macar o data sau nu te-ai intrebat cum ar fi daca viata ta era altfel…?
Sunt doar himere, vise. In viata traiesti ceea ce ai, ceea ce iti este scris. De ce sa alergi dupa iluzii? Ca sa ai deziluzii dupa? Nu. Sunt un om al prezentului. Mereu am fost asa. Eu mi-am acceptat soarta… Si mi-e bine asa cum sunt.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri