Un brad frumos stă pe stâlpii porților de la Berzunți, altul e închipuit la târnațul caselor din Cașin, creanga lui este scrisă cu ceară sub roșul ouălor la Ghimeș.
Un brad e crestat pe lăzile de zestre de la Faraoani, o pădure crește pe umerii oalelor de la Oituz, ramuri tinere se țes în borangicul maramelor de la Orbeni. Se aducea acasă bradul din pădure la cumătrii. La nuntă, doi țineau, cu stâlpii prispei, acoperișul casei. Patru brazi, la colţurile carului, umbreau mortul.
Nu, bradul, nu se sădea în curte, pentru că se risipeau casa și soții.
Despre un brad de Crăciun, buneii noştri au aflat târziu, l-au văzut prima dată, împodobit, în conacul boierului. Ne spune Radu Rosetti de la Căiuți că pe la mijlocul secolului al XIX-lea “nu se introdusese moda copacilor de Crăciun, căci numărul guvernantelor engleze şi germane, care au introdus acest obicei la noi, era încă mic de tot pe atunci și cu totul copleșit de al francezelor, în a căror țară nu se introdusese decât în chip excepţional”. Aflăm de aici că la noi, la români, guvernantele sunt la originea obiceiului cu bradul la Crăciun și că francezii, pe-atunci, erau la fel de insensibili și ignoranți ca și noi.
Petre Ispirescu povestește despre nedumerirea unui băiat cu chibrituri de la noi:
”-Cine a murit aici, nene, de i-a făcut un brad așa de frumos?
-N-a murit nimeni, băete; ăsta e pomul Crăciunului.
-Cum pomul Crăciunului?
-Ia așa, cum îl vezi cu ochii verzi, că așa le e obiceiul ălor de șed aici.
-Da bine, cine șeade aici?
-Un neamț.”
După cum se vede, tot neamțul.
Nu era nevoie de brad în casă la Crăciun. Ce să pună sub el? Darurile, la noi, erau de Paște. Și erau daruri, nu cadouri.
Adică să aveţi milă de puiul de brad pe care l-ați pus în casă. Era minunat în pădure. Va fi, împreună cu alții, prea mulți, călcat în picioare, la tomberon. Puiul de brad retezat pentru noi este fiul falnicilor brazi fără vină doborâți de fierăstraiele mecanice.
Iulian Bucur
