Vânzare mare la nada si cârlige. Nu au fost ocolite nici standurile cu imbracaminte. Amatorii de haladuit prin natura, indiferent de anotimp, au venit la ultimul târg de vânatoare si pescuit sa-si faca provizii. Undeva, in zona lansetelor, un grup se amuza copios. „Hai lânga domn doctor… Cum, nu-l stii?! E mare pescar… si vânator! Lasa ca-ti fac eu cunostinta.”
Ma iau dupa colegul Petru Done, apropiindu-ne discret. Initial am crezut ca se spun bancuri. In centrul atentiei se afla tocmai personajul acestei povesti. Micut de statura, cu o burtica ce da prestanta de la o anumita vârsta, gesticula. Avea agatata pe umar o geanta din piele. Fata… numai un zâmbet. Tragem cu urechea.
„… Acolo este si lin. E ca un marker chestia asta. Daca apa nu-i curata, linul nu traieste. Domnule… si ca niciodata, n-am facut un lucru. Eu când merg la pescuit, prima data scot minciogul. Sa fie acolo. Acuma nu l-am scos din masina, nu ca nu-l aveam la mine. Nu cred ca trecuse un sfert de ora de când aruncaseram unditele in apa, ca sotia mea si inteapa un lin. L-am vazut. Era o bucata frumoasa pentru specia lui. Ii zic sa-l tina acolo, in larg, pâna dau eu fuga la masina. Dar stiti cum e.
Tendinta pescarului… care nu este chiar pescar, este sa aduca repede pestele la mal. Deja ma apucasem sa desfac minciogul ala. Mergea greu. Se incâlcise plasa. Parca aveam mâinile in alta parte. Bineinteles ca a intrat cu el sub balarii si l-a pierdut. I-am si zis lui Nada, care are in grija balta de la Oniscani: «Când n-ai ce-ti trebuie, atuncea trage». Ei… dupa aia am mai facut trei partide, tot acolo.
El a lasat bratul ala de apa aproape natural. Sunt si câteva izvoare limpezi care-l alimentaza. A amenajat niste pontoane care nu strica cu nimic peisajul. Și este peste. A doua oara mi-a intrat mie un lin si nevasta-mea m-a ajutat cu minciogul. Dar am scapat mai multi. Unul chiar de lânga ponton. N-am vrut sa ma aplec si sa-l iau pe dedesubt, ca sa nu ma murdaresc pe pantaloni. Culmea, ca eu merg cu nailoane foarte subtiri si cârlige mici la vergi. Dar nu s-a rupt montura. Acolo numai la varga dam. Are alt farmec.” Am fost intrerupti de anuntul organizatorilor. Eram invitati la deschiderea oficiala a târgului. Colegul ne-a facut prezentarile. Doctorul s-a recomandat simplu: Stancia. Am profitat de ocazie sa-l rog sa vorbim mai târziu, pe indelete, despre vânatoare si pescuit.
Nu sunt un vânator foarte bun
„Pasiunea si dragostea de natura vin din familie. Maica-mea a lucrat in silvicultura. Când eram printr-a cincea, a sasea, ea si colegii ei ma luau prin paduri. Tot de pe la vârsta aceea am inceput sa pescuiesc. Sunt membru AJVPS din liceu. Vânatoarea a venit mai târziu, in facultate. Prima arma a fost un IJ de 12. Mai incoace, printr-o conjunctura, mi-am luat si un IJ de 16. Sunt arme bune. Eu nu prea sunt vânator bun.”
Sorin Stancia a implinit, in mai, saizeci de ani. A inceput sa pescuiasca in apele din jurul Bacaului, tocmai in perioada când se construiau barajele. „Aveam un vecin care lucra la IRE, Vascan. Le avea cu pescuitul. A vazut ca-mi place si ma lua cu el. Prindeam ce era atunci, caras, platica. Mai târziu, când eram in liceu la Bacovia, am avut un profesor foarte bun, de limba Româna, Sergiu Șerban. Un erudit. In special, mergeam cu el la baltile din albia Bistritei, aparute dupa excavatii. Se prindea mult caras acolo. Era cât palma, dar incepuse sa apara si stiuca.
Lui ii placea sa-si confectioneze manual plutele. La vremea aceea nu se gaseau de cumparat. Cu el am inceput pescuitul la stiuca, folosind lansete si blinkere. Erau de productie ruseasca si nemteasca, dar prima mea mulineta a fost un «Arges», româneasca. Cei mai mari ca mine incepusera pescuitul la crap, la «placuta». Se duceau la balta de la Catalesti, lânga Siret.”
Placutele le-au introdus, ca metoda de pescuit, pescarii care erau studenti la Iasi. Le cumparau de acolo gata confectionate. (Sunt bucati late din plumb, gaurite pe margini, de care se leaga cârlige. Pe placuta, cu un elastic, se prinde un bot mai mare de srot, din seminte de floarea soarelui, in care se infing cârligele. Crapul aspira din srot si se autointeapa. Metoda este folosita si astazi, dar nu are legatura cu pescuitul sportiv).
„In facultate aveam doi prieteni, tot studenti la medicina. Fratii Corneliac. Unul chirurg si celalalt ginecolog. Chirurgul ne-a parasit acum câtiva ani. Cu ei am invatat pescuitul la pastrav. Mergeam ori pe Siret, ori pe Slanic, sau in zona Darmanestiului, pe Valea Uzului, la Barzauta. Bine… pescuiam si in iazurile din jurul Iasului, la Ciric, Ardeoani. Cleanul l-am descoperit mai târziu, pe Tazlau. N-am avut insa capturi cine stie ce asa de mari, nici la pescuit, nici la vânatoare.”
Cu botul pe labe
„Mi-am adus aminte de o intâmplare, de pe la inceputurile mele ca vânator. Era cu ani in urma, dupa ce terminasem facultatea. Il stiti pe Dan Dobreanu? A fost arhitect sef. Ne-am dus amândoi la o vânatoare prin partile Buhociului, la iepuri. Dar o vânatoare din asta… mai nelegala. Se inmultisera tare. Mai era putin pâna sa inceapa sezonul lor. Ne-a iesit unul in fata. Am tras amândoi. Nu l-am doborât. L-am atins doar atât cât sa nu fuga prea tare.
Dar a cazut la un moment dat. Ne-am luat dupa urma. Numai ca la marginea satului se jucau niste copii, care l-au vazut si ei. L-au luat de urechi si-au sters-o la fuga. Noi i-am vazut in ce curte au intrat, dar stateam si ne gândeam. Sa-l recuperam sau nu? Daca eram in legalitate, bateam la curtea omului si-l ceream. Dar asa? Am ramas noi cu botul pe labe.”
Prieteni pe viata
„Când eram stagiar, am fost numit medic de tabara la Valea Uzului. Jos, la baraj. Intrasem intr-un magazin sa ma uit la niste undite. Nu prea eram eu incântat de izolarea mea acolo. Am intrat in vorba cu vânzatoarea. Sotul ei era tehnician la Directia Silvica. Ea mi-a spus:«Mergeti, domn doctor, ca-i frumoasa zona. Vad ca va place pescuitul. Vorbesc cu sotul sa dea un telefon la cineva care cunoaste bine locurile».
Și asa i-am cunoscut pe brigadierii silvici Milea si Pandelas. Prima data m-am intâlnit cu Milea. El mi-a spus scurt: «Am primit telefon de la sef. Va duc la pescuit, va arat vânat, dar sa nu-mi cereti sa faceti prostii». A venit si Pandelas. Eu pescuiam la râma, ei la musca. M-au invatat si pe mine. Au facut si un berbecut haiducesc… Cu timpul am devenit buni prieteni. Au iesit la pensie. Mai merg pe acolo destul de des.”
Au disparut specialistii
Pentru viitorul medic, vânatoarea a inceput cu Nada Florilor lui Mihail Sadoveanu. O considera cartea preferata a copilariei. Nu lipseau de pe noptiera nici scrierile lui Panait Istrati, Alexandru Vlahuta sau Calistrat Hogas. Acum, aflat in pragul pensionarii, Sorin Stancia se simte implinit. Sotia, Elena Maria, tot medic, i-a devenit cu timpul si partenera de pescuit. A preluat ceva si de la tatal ei, care a fost pescar.
Au crescut impreuna un baiat si o fata, Andrei si Andrea, care i-au facut bunici, daruindu-le trei nepotei: Mihai Stefan de trei ani, Maria Elena, un an si jumatate, si Evelin Ioana, de trei ani si jumatate. Imi place ca toti poarta prenume cu traditie româneasca. Doctorul are totusi o nemultumire. „Ce-mi pare rau, in problemele legate de fondurile de vânatoare. Dupa experienta mea, legata de activitatile silvice, sistemul prin care s-a ajuns, ca anumite asociatii private de vânatori sa detina propriul teren, nu este benefic.
Aceste terenuri ar trebui sa fie in directa administrare a departamentului Ape, Paduri si Piscicultura din cadrul Ministerului Mediului si Schimbarilor Climatice. De ce? Pentru ca acolo sunt specialistii care se pot ocupa, intr-adevar profesional, de ingrijirea acestora. Da, facem asociatii de vânatori si pescari, mergem impreuna, dar nu numai la luat.
As fi curios daca vrea cineva sa faca un bilant, o comparatie, intre cele doua tipuri de administrare. Ma intâlnesc cu vânatori vechi, de pe anumite fonduri, care recunosc:«Domnule! Dupa noi… potopul!».” Alaltaseara, de pe telefonul mobil, domnul doctor imi trimite câteva fotografii. Era vesel. Tocmai prinsese o stiuca de doua kilograme. Si unde? Tot la Oniscani.
