Faptul ca un politician propune o pedeapsa de 25 de ani de inchisoare pentru un violator nu e in sine o problema. La câte aberatii se produc zilnic, una in plus nu e mare lucru. Problema apare atunci când, pe fondul unei campanii emotionale, acea propunere prinde suficienti adepti care se pot transforma in masa critica de care este nevoie pentru ca un proiect sa devina lege.
Exista studii care dovedesc faptul ca marimea unei pedepse nu are nici o legatura cu dinamica infractionala; adica, daca legea prevede pedepse mari pentru anumite infractiuni, asta nu va descuraja infractorii.
Zilele trecute a fost publicat un astfel de studiu in SUA, tara in care pedepsele sunt extrem de mari si care are cel mai mare procent de populatie in inchisori: 756 de persoane la 100.000 de locuitori. Presedintele Obama conduce o initiativa pentru eliberarea celor condamnati cu pedepse foarte mari pentru infractiuni minore.
Pe de alta parte, mai este o problema: ce credeti ca ar alege un infractor intre 25 de ani pentru un viol si 20 de ani pentru omor? Ceea ce nu vor sa inteleaga apologetii cresterii pedepselor este ca, in multe cazuri infractorul incearca sa-si acopere urmele iar uciderea victimei pentru a o impiedica sa depuna marturie se inscrie in aceasta nota. Daca nu credeti, va invit sa aprofundati valul de violuri urmate de crima din India, tara in care, la presiunea societatii civile, s-au marit pedepsele pentru viol.
Nu sunt impotriva pedepsirii violatorilor; cine comite o infractiune, trebuie sa fie pedepsit pentru asta. Insa, nu gloata trebuie sa decida vinovatia cuiva sau marimea pedepsei. De asta avem tribunale, judecatori si Parlament.
Asa cum nu strada decide cum trebuie arat si semanat pamântul, cum nu vreun smecher din cartier decide cum se piloteaza un avion. Pentru ca exista consecinte. Pe care cei care decid orbiti de furie nu le vad. Si mai exista ceva care se numeste “educatie”. Si nu am auzit pe niciunul din curajosii care propun marirea pedepselor sa spuna vreun cuvânt despre asta.
