Pastele in inima catolicismului

6


– marturia pr. Adrian Blajuta, student la Roma

Încurcate mai sunt uneori căile Domnului! Este un sentiment pe care îl simt acum, când încerc să vă aştern pe hârtie câteva gânduri despre scurta mea experienţă de preot, din perioada şederii mele la Roma, în preajma celei mai mari sărbători a creştinilor, Sfintele Paşti. Făcând un exerciţiu de memorie, mă întreb cum de am intrat la 13 ani, în anul 1997, în Seminarul mic din Bacău, pe atunci lângă fabrica Aerostar, cum de am fost eu, deşi aveam şi alţi colegi mult mai inteligenţi şi mai cuminţi, şi cum de am părăsit visul meu de a mă face „muzicant”, care mă urmărea în copilărie! Apoi, am intrat la Seminarul mare din Iaşi, în anul 2001, pentru ca la 24 iunie 2008 să fiu hirotonit preot. Pe cât de mare a fost bucuria hirotonirii, pe atât de mare a fost zbuciumul hotărârii dinainte.
Mă întorc cu emoţie la momentele în care, ca preot vicar, atât la Bacău (2008-2011), cât şi la Roman (2011-2012), în parohiile cu acelaşi nume, „Fericitul Ieremia”, dar şi la misiunea mai diferită de la Episcopia Catolică din Iaşi (2012-2014), m-am întâlnit cu atâta lume, fie copii, tineri sau adulţi, cu care am continuat creşterea mea.

Toate drumurile duc la Roma

Datorită îndemnului episcopilor noştri, dar şi a binefăcătorilor care mi-au oferit o bursă de studiu pentru un masterat în comunicaţii sociale instituţionale, căile întortocheate ale Domnului m-au adus la Roma, acolo unde „duc toate drumurile”. Mulţi dintre români sunt aici prezenţi pentru muncă, studiu sau alte motive. Cu peste 1.100.000 de persoane (în Roma, aproape 90.000), după statisticile italiene din 2015, românii formează cea mai mare comunitate de străini în Italia, dar şi din afara României.
Numai ei ştiu, săracii români, prin câte trec pentru a câştiga o pâine mai albă, exodul pentru muncă distrugând şi o grămadă de familii. Şi pe atâtea mame, căci lipsa lor o simt cel mai mult copiii, le-am simţit cu lacrimi pe suflet, pentru că şi-au dat seama într-un târziu că au neglijat ce era cel mai important în viaţa lor.
Roma este în primul rând centrul catolicismului. Aici am avut şansa să întâlnesc oameni şi experienţe de viaţă din ţări şi culturi diferite, atât la Colegiul „Santa Maria dell’Anima” unde locuiesc, dar şi la Universitatea Pontificală „Santa Croce”, unde studiez. Uneori au fost şi situaţii destul de comice. Mi-a trebuit ceva timp să reţin că indienii, de exemplu, confirmă sau infirmă cu capul exact invers de cum o facem noi, românii. Apoi, dacă cineva ar infirma originea latină a românilor, îi recomand să vină şi să-i asculte un timp pe italieni cum vorbesc.

Papa Francisc, de 3 ani model de umanitate

Roma este şi oraşul care găzduieşte statul Cetatea Vaticanului, de unde papa Francisc, fiind ajutat de cardinali, conduce Biserica Catolică şi inspiră întreaga lume. Anul acesta, pe 13 martie, a împlinit 3 ani de când se află pe scaunul sfântului Petru. Merită să participaţi la Liturghia şi rugăciunea Angelus celebrată în Piaţa „Sfântul Petru” sau la audienţa generală din fiecare miercuri. Papa, în aceste momente, are un mesaj care ajunge la inima fiecăruia. De altfel, cuvintele şi gesturile sale ne descoperă un cunoscător profund al omului concret, cu bucuriile, necazurile şi speranţele sale.
Am avut deseori ocazia să particip la astfel de momente, chiar aproape de papa, iar atmosfera care domneşte în piaţă şi căldura pe care o transmite papa, pur şi simplu sunt capabile să descuie sufletele şi celor mai împietriţi.

Săptămâna Sfântă şi Paştele în Italia

Săptămâna Sfântă a Paştelui Domnului, în care se retrăieşte patima, moartea şi învierea Mântuitorului, este în centrul credinţei noastre, de unde toată aventura creştină îşi are originea şi se extinde în timp şi în istorie.
În întreaga Biserică Romano-Catolică, iar în Italia prin excelenţă, celebrările pentru Paşte încep în duminica precedentă, pentru a aminti intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, când a fost întâmpinat cu „Osana, fiul lui David!”, chiar dacă peste puţin timp aceleaşi persoane vor striga „Răstigneşte-l!”. Apoi sunt trei zile sfinte, purtând numele de „triduum pascal”, care precedă sărbătoarea Învierii (anul acesta, în perioada 24-26 martie): Joia Sfântă, Vinerea Sfântă şi Sâmbăta Sfântă. Acestea sunt zilele care întregesc sărbătorile Sfintelor Paşti prin alăturarea patimii şi morţii Mântuitorului, solemnitatea Învierii fiind apoi tocmai apogeul acestor zile. În Joia Sfântă se comemorează Cina cea de Taină, când Isus a spălat picioarele apostolilor. Asemenea lui Cristos, în toate bisericile catolice se oficiază ritul spălării picioarelor. Anul acesta, de exemplu, papa a spălat şi a sărutat picioarele a 12 refugiaţi. În Vinerea Sfântă se proclamă Patima Domnului Isus Cristos după sfântul Ioan şi adorarea sfintei cruci, ziua aceasta fiind zi de post şi de abstinenţă. Prin Liturghia din Sâmbăta Sfântă, dar şi prin riturile speciale, credincioşii sunt în priveghere în cinstea Domnului, ţinând în mâini lumânări aprinse. În Duminica Învierii Liturghia se celebrează cu mare solemnitate, iar papa Francisc rosteşte mesajul său de Paşte şi împarte binecuvântarea apostolică ”Urbi et Orbi” (Către Cetate – Roma – şi către Lume), care, putând fi primită de cei care se află în Piaţa „San Pietro” dar şi prin intermediul mass-mediei, oferă şi indulgența plenară.

În Italia, în perioada pascală, localităţile de la nord la sud sunt animate de sărbători populare, procesiuni, rituri religioase, reprezentări sfinte, festivaluri şi tradiţii folclorice pentru a reaminti Patima lui Cristos. Seara de Joia Sfântă este dedicată „celebrării euharistice” cu vizita la Morminte (mormintele în care este închis corpul lui Cristos), care sunt realizate în fiecare parohie; în Vinerea Sfântă străzile se luminează cu torţe şi sunt străbătute de procesiuni şi cu devoţiunea Calea Sfintei Cruci; în Sâmbăta Sfântă, la miezul nopţii, clopotele sunt trase anunţând Învierea, un moment de mare bucurie, care culminează în celebrările din Duminică.
La Roma, prind viaţă ceremoniile pascale cu o aură unică şi inimitabilă. Să ne gândim de exemplu la Calea Crucii din Roma, care este o procesiune specială din diferite motive: în primul rând pentru că participă însuşi papa la ea, apoi pentru că este într-o locaţie unică în lume, chiar în faţa Colosseumului, simbolul istoric al oraşului, unde au fost martirizaţi mulţi creştini la începutul Bisericii.

În Sicilia se celebrează „Sărbătoarea iudeilor”, în care mai multe mii de ţărani şi ciobani se îmbracă în costume naţionale de culoare ţipătoare, create din haină şi pantaloni roșii cu benzi de pânză galbenă, brodate cu motive florale si mărgele. Ei au chipul acoperit de o glugă roşie, pe care este fixată o cruce brodată, făcând referire la caracterul mincinos al diavolului, călătorind travestiţi în acest mod prin teritoriu, unde se aud sunete de trompetă care anunţă moartea lui Isus Cristos tocmai pentru a deranja procesiunea religioasă care, în schimb, o comemorează. Desigur, sunt şi multe alte tradiţii în această zonă în timpul Paştelui: de exemplu, „Dansul Dracilor” din Prizzi, un oraş în Palermo, când doi travestiţi, în roşu şi galben în dimineaţa de Paşti umblă pe străzi încercând să împiedice cu „dansul” lor întâlnirea dintre statuile lui Cristos Înviat şi cea a Sfintei Fecioare, întâlnire ce devine posibilă datorită intervenţiei îngerilor păzitori care, cu spadele lor, străpung personajele răului.

La Florenţa, în partea de nord, este foarte cunoscută „explozia carului”. În piaţă, în faţa catedralei, este înălţată o construcţie, „carul”, căruia arhiepiscopul, după cântarea „Aleluia”, îi dă foc prin intermediul unei rachete sub formă de porumbel care merge pe sârmă, de la altarul principal al bisericii până la car. În modul cum merge şi cu repeziciunea cu care petardele se aprind, se poate deduce cât de bun va fi anul şi recolta. Într-o altă localitate, Bergamasco, ţăranii, la sunetul clopotelor de Paşte, merg şi îmbrăţişează copacii fructiferi, pentru a le ura roade bogate.
Am găsit şi în Italia tradiţia ciocnitului ouălor, ba chiar în satul Tredozio, în apropiere de Florenta, se desfăşoară „Festivalul ouălor”, unde, printre altele, are loc ceremonia provocării bătăii cu ouă, un joc tradiţional în care învinge cel care, cu oul său, reuşeşte să spargă coaja oului celuilalt.

În acele zile în Italia, în fiecare sat poate fi admirat spectacolul Căii Crucii. A doua zi de Paşti se numeşte Lunea Îngerului, pentru a aminti întâlnirea mesagerului înaripat cu femeile care au ajuns la mormântul gol. Tot această zi este şi „Pasquetta”, adăugată în timpurile moderne. Este o tradiţie pe care am trăit-o în parohia în care am fost de Paşti, când cu toţii îşi pregăteau ieşirea din localitate, de a doua zi de Paşti.

Printre prăjituri, cele mai clasice sunt „colomba pasquale” (un tip de cozonac în formă de porumbel), „pastiera napoletana” (asemănătoarea cu pasca noastră românească, făcută din aluat, brânză, fructe, zahăr şi ouă), dar şi „pizza dolce” (o combinaţie de aluat de pizza cu diferite tipuri de fructe). E destul de romantică istoria „pastierei”: se spune că soţiile unor pescari au lăsat coşuri cu brânză dulce, fructe confiate, grâu, ouă şi flori de portocali pe plajă, astfel încât marea să le aducă acasă soţii. Dimineaţa, femeile au găsit pescarii şi au văzut că valurile au amestecat ingredientele, creând prăjitura „pastiera”. Şi în Italia se mănâncă mielul de paşti preparat în diferite moduri, de la nord la sud, dar şi ouă. Oricum, bucătăria italiană se întrece pe sine însăşi şi în această perioadă.
Apropo de tradiţiile italienilor, şi eu îmi amintesc cu drag de perioada copilăriei şi adolescenţei, de serile de miercuri, vineri şi duminică, când toţi credincioşii participam în Postul Mare la devoţiunea Calea Sfintei Cruci. În Săptămâna Sfântă se făcea curăţenia în casă, dar şi cea sufletească, prin Spovadă. Şi neapărat trebuia să ne înnoim cu o haină sau papuci. Nu uit gustul de cozonac proaspăt scos din cuptor, dar nici de pască; acesteia îi dădeam verdictul înainte de a fi coaptă, înfruptându-mă din brânza cu ouă şi zahăr pregătite dinainte. Totodată, împreună cu mama pregăteam şi ouăle roşii, iar noi, copiii, încercam să le imprimăm diferite modele folosindu-ne de diferite plante din grădină. În dimineaţa din Duminica Învierii îmbătător mai era mirosul de miel care ieşea din cuptor, şi care, prăjindu-se în tihnă, trebuia să fie pe masa noastră după Liturghia Mare la care participa toată familia. Cu burta plină, mergeam apoi pe la rude să vestim Învierea Domnului. La salutul „Cristos a înviat!”, primeam răspunsul pe măsură, „Adevărat a înviat!”, dar şi un ou roşu. Desigur că nu ne supăram dacă primeam şi un bănuţ.

„Relaţia noastră cu Dumnezeu este cam sezonieră”

Pentru ce ne zbatem zi de zi pe acest pământ? Pentru ce ne trezim dimineaţa şi mergem la serviciu? Timpul trece. Şi cu timpul ne dăm seama că sunt nişte realităţi în viaţă care ne cer să ne preocupăm mai mult de ele.

Ştiu că nu ne este uşor să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în jurul nostru. Poate că de multe ori procedăm în viaţa noastră de credinţă după modelul automatului de cafea sau de băuturi răcoritoare. Când vin problemele, facem o rugăciune, mergem la Liturghie, apăsăm butonul şi trebuie să iasă rezolvarea problemelor noastre. Imediat! Din păcate, aceasta este doar o religiozitate superficială care poate duce la foarte multă descurajare dacă Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile noastre. Cel puţin aşa cum ne dorim noi. Şi de aceea se îndepărtează mulţi de Dumnezeu.

Am văzut deseori în magazine cum copiii luau jucării sau dulciuri de pe rafturi şi le puneau în coşurile de cumpărături ale părinţilor. Iar părinţii, mama sau tata, iau jucăria sau dulciurile şi le pun înapoi pe raft. Copiii încep să plângă. Dar părintele se apleacă şi îi spune copilului său scump, cu duioşie, că nu are nevoie de acea jucărie sau acele dulciuri: „Ascultă-mă pe mine! Că ştiu mai bine decât tine, dragul meu! Ai încredere în mine!” Şi copilul, până la urmă, să potoleşte. Şi în acest mod ni se întâmplă deseori şi nouă. Poate şi noi vrem multe şi mărunte, îl acuzăm pe Dumnezeu de anumite probleme, uitând că de multe ori le-am provocat tocmai noi prin alegerile noastre. Şi Dumnezeu se apleacă spre noi şi ne spune şi nouă: „Ascultă-mă pe mine! Nu ai nevoie de asta acum! Încrede-te în mine!”

De ce creştinii sărbătoresc paştele la date diferite?

De fapt există o singură regulă prin care se stabilește data Paștelui, stabilită la primul sinod ecumenic din anul 325 de la Niceea: Sărbătoarea Învierii Domnului va fi în prima zi de duminică, după luna plină (un eveniment astronomic) de după echinocțiul de primăvară (21 Martie). Problema apare când se stabileşte data de 21 martie, pentru că Biserica Catolică şi Protestată urmează calendarul gregorian (care este şi cel civil al românilor), iar Biserica Ortodoxă, doar pentru sărbătoarea Paştelui, foloseşte calendarul iulian (sau pe stil vechi).
Calendarul gregorian este cel îndreptat în timpul papei Grigore al XIII-lea, în 1582, aducându-se astfel echinocțiul real de primăvară la 21 martie, ca în epoca primului conciliu ecumenic. Această îndreptare a fost în următoarele 200 de ani în toate statele catolice şi protestante din Occident. Bisericile ortodoxe au menţinut calendarul iulian, numindu-se apoi calendar pe stil vechi, dar apoi a fost adoptat oficial în viața civilă din toate statele popoarelor ortodoxe.

Avem nevoie de momente în care să ne ridicăm ochii spre cer. Paştele este un astfel de timp. Să privim frumosul care ne înconjoară şi să ajungem la Cel care l-a creat. Şi ridicând ochii spre Dumnezeu, avem posibilitatea să întâlnim şi privirea omului de lângă noi, să-l privim în ochi şi să-i pătrundem în suflet. Zilele Paştelui sunt momente forte în care să ne întărim bateriile vieţii, în care să-l redescoperim pe Dumnezeu mai mult şi implicit şi pe noi înşine. E un timp propice pentru a profita de haruri, de acea forţă pe care ne-o oferă sacramentele, Spovada şi Împărtăşania. Sunt o adevărată forţă. Trebuie să fim conştienţi că nu se poate trăi o relaţie cu Dumnezeu de tip sezonier. Cum ar putea să progreseze în relaţie doi tineri îndrăgostiţi dacă nu se întâlnesc, dacă nu-şi vorbesc, dacă nu se privesc? Cum poate continua şi întări relaţia noastră cu Dumnezeu dacă nu ne vorbim?Avem nevoie de întâlnire, avem nevoie să ne vorbim, să discutăm, să-i spunem ce ne doare, dar şi să-l ascultăm. Adică să-l lăsăm şi pe el să mai vorbească, pentru că trăncănim cam mult. Iar partenerul nostru de dialog este tocmai Cristos, Cel Viu!
Cristos a înviat!
A consemnat
Pr. Adrian Blăjuţă



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

6 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ