28 martie 2024
ActualitateOmul care a trait si a cazut o data cu Onestiul

Omul care a trait si a cazut o data cu Onestiul

* unul dintre cei care a muncit sa ridice Onestiul in anii sai de avânt economic a ajuns acum sa traiasca intr-o saracie lucie * mândria de a fi contribuit la constructia tânarului oras il face sa uite de lipsuri si mizerie pe fostul constructor Ilie Ungureanu, ajuns la 82 de ani

Aproape cinci veacuri, de la atestarea sa documentara, Onestiul a fost un sat oarecare, la imbratisarea Trotusului si Casinului. Destinul i s-a schimbat brusc in 1952, când puterea vremii a decis sa ridice acolo o platforma industriala, numita Grupul Industrial Borzesti, iar satul sa fie transformat intr-un oras modern, pentru miile de muncitori adusi de prin toate zarile.

Asa s-au înfiintat primele colonii muncitoresti si s-au ridicat primele blocuri. Intre 1952-1960 s-au construit cartierele Casin si Tineretului. În 1956, comuna Onesti a primit statutul de oras, iar martie 1965 a primit numele Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arhitectura orasului era tipica vremii, imprumutata de pe la poporul prieten sovietic. Blocuri bara, multe cu acoperisuri de tigla rosie, vizibile si astazi la tot pasul.



constructor onesti 2

In anii aceia s-a nascut un oras frumos si tânar, cu industrie de forta, un oras care mai târziu a devenit unul dintre centrele sportive cele mai renumite din tara datorita gimnasticii dominata de Nadia Comaneci, un centru cu activitate culturala, un oras renumit pentru fetele frumoase.
Asa a evoluat Onestiul si pe vremea aceea nimeni nu banuia ca un asemenea oras, cu peste 50.000 de suflete, sustinut de o platforma industriala ce reprezenta mare parte din economia judetului, ar putea avea o soarta potrivnica. Si, totusi…

Declinul

Lucrurile s-au intors cu susul in jos dupa Revolutie, averea aceea colosala a incaput pe mâna a tot felul de jnapani, iar interese nedeslusite au ingenuncheat aproape tot ce fusese bun. Orasul a inceput sa se ofileasca. Oamenii au primit din plin lovitura, somajul s-a atotinstapânit, iar majoritatea au plecat la munca prin strainatate, de a ajuns orasul sa mai aiba doar ceva peste 30.000 de locuitori. Au ramas pe loc, printre altii, batrânii care isi aduc aminte de vremurile bune. Sau care au contribuit la ctitorirea orasului.

Printre ei se numara si Ilie Ungureanu, acum in vârsta de 82 de ani, ajuns si el pe plaiurile onestene in 1960, de la Tecuci, ca multi altii. „Am fost constructor, conduceam o echipa. Nici unul dintre ei nu mai traieste, doar eu am ramas. Tot ce vedeti acoperis de tigla in orasul asta, eu si echipa mea am pus. Am muncit pe brânci si imi era bine, pentru ca mie mi-a placut munca”, spune batrânul. Cândva a locuit intr-o casa de pe strada Trotusului 17, dar sistematizarea a venit si peste el si a fost nevoit sa se mute.

„Cine nu vroia sa plece era arestat. Asa ca am plecat si am inceput sa imi construiesc eu singur o casa, pe un teren pe care l-am primit de la primarie. Cu mâinile mele am ridicat-o. Casa cu un etaj”, spune omul. A fost si casatorit in vremea aceea, a avut cinci copii cu sotia lui. „Am doua fete si trei baieti, toti sunt plecati la munca in strainatate si nu mi-au adus niciodata o pâine macar”, spune, cu amaraciune, omul. De sotie s-a despartit. „Nu ii placea deloc munca. Numai eu aduceam bani in casa. Am angajat-o aproape cu forta la sectia Evaporare de la combinatul de cauciuc. Dar nu s-a prins munca de ea”, povesteste omul.

Despre vremurile in care a ridicat Onestiul isi aminteste cu placere. Enumera pe nerasuflate colegi de munca sau sefi cu care a lucrat: Zavate, Bugan, Alexa, Pelitan si altii. Unii au murit, pe altii inca ii mai vede pe strada. Ei au fost ctitorii tânarului oras Onesti, in timpurile sale de glorie.

Resemnarea

La cei 82 de ani, mintea ii merge bine si doar auzul ii joaca ceva feste. „Sunt sanatos tun”, se lauda omul. Multi onesteni il considera insa o problema a orasului, probabil din cauza halului in care a ajuns casa pe care singur si-a ridicat-o si a mizeriei din jur. Casa e exact lânga biblioteca municipala si inca de la distanta te intâmpina mirosul greu al mizeriei facuta de câinii pe care ii adaposteste, imprastiata peste tot prin fata locuintei.

Omul sta toata ziua pe un scaun in fata casei si se uita in gol, cu resemnare. E imbracat cu o suba mizerabila si strânge la piept un catel pe care il mângâie pe cap in nestire. Alaturi zace rasturnata, cu doua picioare rupte, o masa.

„Am spart-o ca sa fac focul, sa ma incalzesc. Nu am lemne si nici bani sa cumpar. Pensia e mica. Am terminat-o deja”, spune Ion Ungureanu, cu un zâmbet amar. Mâncare ii mai aduc niste milostivi de prin vecini, dar uneori i se intâmpla si minuni, cum a fost atunci când patronul unei fabrici de pâine i-a adus de toate, iar omul ii pomeneste numele si gestul aproape cu evlavie.

In casa ciudat inaltata si prinsa parca in clestele a doua stradute nu exista nici apa, nici curent, de multa vreme. Cu lacrimi in ochi, spune ca singurele fiinte cu care mai schimba o vorba sunt cei opt catei care s-au aciuat pe lânga el. Dar lacrimile i se sting repede atunci când incepe sa vorbeasca din nou, cu entuziasm, de vremurile când acoperea cu tigla primele blocuri ale Onestiului. Si in toata mizeria si saracia, omul degaja un ciudat optimism. Iar la despartire, din scaunul in care sta zgribulit, ne face semne prietenoase si ne ureaza: „Sa ne vedem sanatosi la o suta de ani!”.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri