Sunt oameni care cred in destinul lor. Genereaza conflicte, stres, bucurii… probleme. Dar si un imbold pentru o reusita comuna. Rari si demni, de admirat. Numai cine nu a lucrat cu Dumitru Sechelariu nu a inteles ce inseamna urcusul. Existau câteva principii simple: la cravata si costum nu poti tine o roaba… deci gândeste; in salopeta poti fi si inginer. Si pentru ca nimeni nu s-a nascut invatat, sa faci totul sa ramâna ceva bun in urma ta. Soarta a facut sa ne intersectam in viata fara a avea la inceput un punct comun bine definit.
Poate vârsta apropiata, mediul dar si profesia mea. Proaspat intrat in presa in 1990, ca fotoreporter la “Desteptarea”, am avut contact si cu noii privatizati, unii deveniti apoi importanti oameni de afaceri. La 2 ani de la Revolutie, “Casa de oaspeti”, astazi Centrul de Cultura “George Apostu”, gazduia in premiera intâlnirea asa-zis oficiala a Revolutio-narilor si fondatorilor primului FSN bacauan. O seara de 22 decembrie geros (1991), intr-un oras la fel de prost luminat ca si inainte. Se puneau la cale primele alegeri libere. In sala decorata festiv, dar luminata la fel ca si orasul, din partea presei eram doar eu, cu aparatul de fotografiat, si Val Manescu. El detinea o camera de filmat superperformanta pentru vremea aceea.
Prezenta noastra acolo s-ar numi astazi exclusivitate. Dupa ce s-au incalzit spiritele de la paharele de sampanie, incet incet s-a trecut de la politica la afaceri. Ca sa nu lase camera de filmat pe trepied, Val mi-a pasat-o mie: “filmeaza, te rog, tu cu ea cât ii mai trag eu de limba”. Si au inceput… povestirile. Seche monopolizase discutia. Tocmai cumparase primele camioane pentru Societatea de transport Selena. Cine isi mai aminteste, le-a tinut atunci câteva zile parcate in fata Casei de Cultura. Dupa trei ore de discutii, polemici si controverse, pentru prima oara Sechelariu mi s-a adresat direct: “Bisca, filmeaza tot ca astia uita pâna la anul ce spun si ce promit acum.”. Intâlnirea s-a prelungit pâna dupa miezul noptii. Atunci ne-am dat pentru prima oara mâna.
Anii au trecut. Am fost prezent de-a lungul timpului la fiecare intâlnire de sfârsit de an cu revolutionarii. Cu “R” din ce in ce mai mic. A avut dreptate. Si oamenii s-au schimbat si promisiunile s-au uitat. Din “de-al lui” Seche, devenisem “al lui Seche”. Ne-am mai dat de câteva ori mâna. Multe trairi, multe evenimente. Ne salutam din priviri, intre noi existând un respect ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Timp de 22 de ani l-am fotografiat râzând, plângând, amenintând, increzator in dreptate, dar niciodata resemnat. Casetele filmate atunci au ramas la Val. Nu stiu daca le mai are. Când l-am intrebat mi-a raspuns doar clipind din ochi intelept. Fotografiile au ramas. Exprima atitudini, spun multe dar… nu vorbesc. Calatorul din mine are acum o alta denumire. In cuvântul din deschidere s-a mutat cratima… Am ramas “De-a lui Seche” si ma identific mândru cu urbea mea.
Ion Basca
