Anul acesta se vor implini 60 de ani de la moartea lui Labis, in stiutele conditii suspecte. A fost un meteor. Un navalnic talent care s-a infruptat cu mare voluptate din toate. A fost atins si de otrava ideologiei vremii, dar zgura poemelor lui paleste in fata profunzimii creatiei sale autentice. Atitudinea lui Nichita Stanescu fata de Nicolae Labis mi s-a parut mereu a fi una tulburatoare. E drept ca Nichita Stanescu era un generos, arunca metafore superbe chiar si in cârca unora care nu puteau purta nici povara unei laude, dar atitudinea sa fata de Labis, cel care fusese indragostit de una dintre femeile visurilor stanesciene, este una de lord al spiritului…Labis era cu doi ani mai tânar decât Nichita. Dar in vreme ce Labis era pe valul adoratiei, in Nichita vegetau timid poemele… In „Amintiri din prezent” (Editura Sport, Turism, Bucuresti, 1985, Bucuresti, pag. 150-153), cel care ne spunea ca „ingereasca o stiu numai ingerii” arunca peste bord toata otrava invidiei si-i face loc lui Labis in istoria literaturii. Lui Labis, cel care, zice Nichita, „atâta vreme cât el a trait, eu nu am publicat niciun vers. El a murit in decembrie, eu am debutat in martie” (Op. cit., pag. 152). Nichita l-a vazut pe Labis in ultima primavara a vietii acestuia, „atunci când faima sa era atât de uriasa, incât noi, studentii inodori si incolori, primeam in urechi orice stiri, oricât de neinsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare si de ambigui, despre el” (Op. cit., pag. 150). Si o marturisire de o cruda sinceritate: „Nu-l iubeam- eram topit de invidie”(Ibidem). Nichita il asculta pe Labis, intr-un amfiteatru luat cu asalt de studenti, recitând „Moartea caprioarei”. A fost atunci cucerit de „sentimentul deznadajduitor ca el e de neatins”: „Mi-a produs o impresie sublima si deprimanta. Atunci nu puteam sa cred ca se poate scrie o poezie mai minunata decât «Moartea caprioarei». As fi dat orice pe lume, sa fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se parea urias. Cu oricine altul as fi putut sa fiu prieten, cu el niciodata. Mi se parea foarte frumos, desi nu era. Nu puteam sa prind in notiuni personalitatea acelei recitari si asta imi dadea o mare neliniste” (Ibidem, pag. 150-151). O invidie asumata, dar privita cu alti ochi peste timp: „… gheata acelei invidii tinea numai de o aspiratie a mea atât de decis revelata, incât chiar si resturile de memorie pe care astazi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie”. (Ibidem, pag. 152). O marturisire a anului 1982…
Tot in 1982, spre toamna, Nichita scria ca un mare adorator al lui Labis: „A venit toamna si iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labis (…) A venit toamna când luna capruie catifeleaza genele aurii ale frunzelor, si un dor de Labis ma cuprinde; si din nou la masa mea pun un pahar cu vin rosu, mai mult. Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?” (Ibidem, pag. 152-153). Superb! „Cine stie? Daca i-o fi sete si va veni sa-l bea?” E una dintre cele mai frumoase declaratii de respect / dragoste… Cred ca l-ar emotiona si pe Labis. Dar, dincolo de acest scenariu, ma tot gândesc mereu ce s-ar fi intâmplat daca firul vietii lui Labis s-ar fi depanat cel putin pâna in 1983, când Nichita a plecat Dincolo?… Adoratia lui Nichita ar fi avut acelasi chip?… Poate ca Dincolo, intâlnindu-se, cei doi au topit toata Invidia si Admiratia intr-un creuzet miraculos numit Poezie.
O poveste despre invidie, respect si adoratie
