De la Spria la Vaslui, iar de la Vaslui la Bratislava, apoi intr-un lagar de munca din Leipzig a fost “o calatorie” care i-a schimbat viata Filotitei Pirlea. Desi se apropie de 87 de ani, nu a uitat acea experienta care a inceput in 1943 si a durat doi ani. “Disciplina si militaria i-au intrat in sânge si de atunci nu s-a mai temut de nimic”, explica fiica sa, pe un ton grav. Octogenara e imobilizata la pat, dar asta nu o intristeaza.
E plina de verva, lucida si are atitudine. “Asa e viata, când mai grea, când mai usoara. Am trecut prin multe, dar nu m-am dat batuta! Acum, s-a prostit lumea!” Iar prin lume intelege poporul, care cere mult si face prea putin, dar mai ales Puterea, “pe cei de sus, care nu stiu sa puna tara asta pe roate!” Imi spune din start ca e “pro Basescu, el e câine batrân, stie sa faca politica, nu ca astia tineri, care bat câmpii! La anul, nici nu mai votez!” A prins “o gramada de presedinti”, dar nici unul nu a fost de soi. “Ceausescu a avut autoritate, dar nu le-a dat mâncare românilor, i-a tinut cu ciolane!”
Pe vremea lui Dej, pâinea era gustoasa si “era trei lei o halba de must bun, dulce, nu ca acum, apa chioara.” “Socrul meu venea la piata si vindea vinul direct din butoi”, ma lamureste Gheorghe Filip, ginerele Filotitei Pirlea. Totul s-a stricat, “nici mâncarea nu mai e mâncare, pun tot felul de adaosuri”, nici familia nu mai e familie, nici scoala, scoala!
A sapat transee si a carat moloz
Filotita a facut sapte clase in Colonesti, iar la 16 ani s-a dus la un unchi din Vaslui, “care era invatat, avea functii, avere si voia pe cineva de incredere, care sa aiba grija de casa. Intr-o zi, când am iesit in parc cu o fata care venea la nenea, la meditatii, au aparut o droaie de avioane, care au inceput sa bombardeze orasul. Ne-am adapostit sub un copac si am scapat.”
Când s-a intors, casele unchiului nu mai existau. “Cu ce ma duc eu la Colonesti?” se intreba Filotita. Nu a mai apucat sa-si raspunda, a fost urcata intr-un camion, impreuna cu alti civili, fara sa i se explice de ce si unde va fi dusa.
“Am tot mers pâna ne-am dat seama ca suntem in Ungaria. Ne-au dat jos, ne-au dus intr-o baraca si au facut o lista. Nu aveam acte la noi, nu aveam haine, nu aveam nimic. Am sapat transee pâna la Bratislava de ne-au iesit ochii. Erau si unguroaice, si cehoaice, si românce…
De aici, ne-au urcat intr-un tren pentru vite, care nu s-a mai oprit pâna in Germania. Asa am ajuns, la 16 ani, de la Spria la Leipzig!” Octogenara duce mâna la gura si ramâne pe gânduri o clipa, apoi reia, cu verva, istorisirea despre aventura germana.
“Ne-au inchis intr-un lagar de munca. Nu aveam voie sa iesim, ne scoteau ei, dimineata, si ne duceau sa curatam fabricile bombardate.” Mâncarea era putina si proasta: “Primeam supa si cartofi fierti cu coaja. I-am fi putut curata noi, dar eram asa de flamânde ca-i mâncam cu totul! Mâncam si macris de foame.” In baraci, nu existau paturi. “Dormeam jos, pe maldare de fân. O patura sub noi si alta deasupra. Atât.”
“Facusem aripi, voiam sa plec!”
Asa au trecut doi ani in care parintii nu au stiut nimic despre Filotita. “Bunica a crezut-o moarta”, isi aminteste, din povestiri, fiica ei. “In 1945, lagarul nostru a fost «ocupat» de americani. A venit un colonel cu un translator si a intrebat cine vrea sa mearga acasa. Eu, gata, am ridicat mâna. Cei de la Crucea Rosie s-au ocupat de noi si ne-au urcat intr-un tren care ne-a adus pâna la Curtici.”
De acolo, a venit intr-un vagon de marfa pâna in Bacau, iar de aici, pe jos, pâna acasa, la Colonesti. “Iar acasa, nimeni. Mama si bunica erau la Vaslui, sa intrebe de mine. Mereu ma cautau. Când s-a intors, mama, saraca, parca o vad, a inceput sa plânga in hohote. Si tata a plâns.”
Femeile din sat s-au strâns sa o vada pe Filotita, vie si nevatamata. “Lasati, ca de-acum nu mai plec, duceti-va la casele voastre, va povestesc alatadata!” le-a spus fata, hotarâta. “Am stat cât am stat pe acasa, dar nu aveam stare. Facusem aripi! As fi vrut sa plec inapoi, dar mama nu ma lasa!” Dupa vreun an, si-a convins parintii ca trebuie sa se angajeze si a plecat la Bucuresti.
A lucrat jumatate de an intr-o fabrica de cosmetice, apoi cinci ani la sonde, in Moreni si Moinesti, dupa care s-a intors in Bacau. “Aici l-am intâlnit pe Pirlea al meu!” spune octogenara, zâmbind cu duiosie sotului, care nu mai e. S-a angajat intâi la Fabrica de Postav, apoi la TAPL, unde a ramas 31 de ani. Ofteaza. Pensia e mica, 675 de lei, iar medicamentele scumpe… Oare nu ar putea primi un ajutor pentru cei doi ani de lagar? se intreaba batrânica. Ii promit ca voi incerca sa aflu.
La 84 de ani, s-a luptat cu hotul!
Veniturile Filotitei sunt modeste, dar apartamentul in care locuieste e cochet si situat central: “Aici a stat Bucsa de la Partid, inaintea noastra. Noi locuiam cu chirie, dar Pirlea al meu s-a zbatut pâna i-au dat casa. «Eu muncesc, zicea, trebuie sa ma spal, sa am conditii! Am o fetita, e la Colonesti, la bunici, vreau sa o aduc in Bacau si sa o dau la scoala. Dati-mi casa!» I-a batut la cap pâna i-au dat!”
Filotita Pirlea se lauda si cu urmasii: “Sunt bunica si strabunica si sunt optimista inca. Daca as putea sa merg cu cotonogul asta de picior, ar fi tare bine! Oare cât o sa ma doara? Pâna mor? Cred ca pâna mor!” Sta la pat tot din cauza fermiatii si curajului ei: “Acum doi ani, m-a pândit un hot când m-am dus la farmacie, a vazut ca am bani si a vrut sa-mi smulga sacosa.”
Filotita nu i-a dat drumul, a traversat strada dar hotul a urmarit-o si a mai incercat o data. Batrâna a tinut zdravan de sacosa in care avea portofelul, dar a fost izbita de bordura si s-a lovit la sold. Din cauza diabetului, medicii nu i-au operat fractura. De atunci, sta la pat si se uita la Animal Planet, la Discovery sau se cearta cu politicienii care “spun prostii la televizor.”
