Am prieteni polițiști, dar imaginea instituției Poliției nu mi se lipește de suflet. Nu doar aroganța, absența aptitudinii de comunicare publică, subiectivitatea suspectă (unele dintre afacerile mioritice sfidătoare nu-și au originea și în lipsa de reacție a acestei instituții?) mă pun pe gânduri. Vorbesc mai ales despre polițiștii cu fireturi grele.
Realizați, vă rog, un exercițiu ludic, distribuind un prunc de patru ani în rolul unui polițist care trebuie să dezamorseze un conflict. Veți constata că percepția pruncului alunecă generos către portretul polițistului neprieten cu dialogul, cu diplomația care dezamorsează și educă…
Un polițist sucevean a fost ucis. Există o emoție națională pe care n-ar trebui s-o uităm niciodată. Analizele, fie ele chiar și doldora de afectivitate, au reiterat efectele a tot felul de iresponsabilități: resurse umane insuficiente; dotare precară; legislație permisivă față de infractori și ambiguă cu privire la dreptul de apărare al polițistului; polițiști (truditori ai străzii, nu șefi) care părăsesc slujba, din cauza salariilor amărâte; promovări pe criterii politice. Etc.
Cum să alergi tu, agent de poliție, după infractorii cu merțane doar cu o vechitură de autoturism, în vreme ce șefii aruncați sfidător în automobile de lux se luptă brav cu răufăcătorii doar prin statistici cosmetizate? Cum să reacționeze ferm polițistul truditor, dacă știe că poate fi lesne declarat vinovat de abuz în serviciu? Opinia publică a reclamat în zadar faptul că infractorii lăsați în libertate sunt un pericol public; chiar și pentru polițiștii care s-ar putea apăra…
Polițistul amintit n-a fost ucis doar de un infractor nenorocit, ci mai ales de legislație, de atitudinea politicienilor și a acelor polițiști cocoșați de grade/funcții/doctorate și onoruri pecuniare…
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
