– În noiembrie 2016 s-au împlinit trei ani de când aţi preluat conducerea Casei de Pensii Bacău. Ce aţi gândit la început că veţi face în virtutea acestei funcţii?

– Primele mele gânduri, cu toată sinceritatea, au fost acelea de a face tot ce-mi stă în putinţă pentru a confirma rezultatul examenului pe care l-am dat şi, mai ales, de a nu-i dezamăgi pe oamenii care, pe parcursul meu profesional, au investit încredere în mine. Tot la capitolul „primele gânduri”, la începutul activităţii mele, speram sau visam cu ochii deschişi că voi reuşi să constitui la Casa de Pensii o echipă frumoasă, de oameni care se înţeleg, se sprijină şi se ajută reciproc, aşa cum era aceea din care eu veneam, echipa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Suntem pe calea cea bună, dar încă mai avem multe de făcut la acest capitol.

– La fel stau lucrurile şi cu legislaţia din domeniu, pe care trebuie să o aplicaţi?



– Atunci, la început, complexitatea activităţii Casei de Pensii, dată, cu precădere, de un cadru legislativ total incoerent, din punctul meu de vedere, nu-mi era cunoscută. Probabil, dacă aş fi ştiut că pentru a-ţi fundamenta o decizie, nu este suficient să consulţi cadrul legislativ, ci este absolut OBLIGATORIU să cunoşti toate adresele de îndrumare primite de-a lungul a zeci de ani de la forurile superioare, dacă aş fi ştiut că fiecare judeţ este lăsat să interpreteze legea cum crede de cuviinţă şi funcţie de pregătirea, juridică sau nu, a celor aflaţi la conducerea instituţiei să decidă, dacă aş fi ştiut atunci că nu se ia nicio măsură, deşi arăţi forului superior, prin toate mijloacele posibile, care este realitatea zilnică şi cât e de nedrept ca o activitate, de o asemenea importanţă, să aibă atât de multe variabile, şi nu o interpretare unitară, vă spun, de asemenea, cu toată sinceritatea, că aş fi avut foarte mari rezerve. De altfel, sunt foarte conştientă că această abordare sinceră, transpusă în ziarul dumneavoastră, ar putea să-mi aducă foarte mari deservicii. Nu sunt un director comod, niciodată nu am tăcut atunci când am considerat că oamenilor li se fac mari nedreptăţi.

– Şi ce aţi făcut, concret, în acest sens?

– Le-am făcut cunoscute şi în scris nedreptăţile, superiorilor mei. Pe parcursul anului 2016, de exemplu, nu cred că este vreo lună în care să nu fi semnalat, în scris, problemele cu care ne confruntăm: şi cu grupele de muncă, şi cu pensiile internaţionale, pentru că în aceste cazuri legislaţia nu se aplică unitar, şi cu programele informatice pe care le avem şi care ba funcţionează, ba nu etc. Aşa cum vă spuneam, nu sunt deloc un subaltern comod. Dar îmi asum acest lucru. Sunt directorul Casei de Pensii, pentru a fi în slujba oamenilor. Nimeni nu-mi poate lua această convingere!

– În acest context, care sunt dificultăţile legate de satisfacerea aşteptărilor pe care le au pensionarii, de la conducerea instituţiei?

– Dificultăţile pe care le întâmpin eu, personal, sunt legate de faptul că nu-mi doresc să fim puşi în situaţii ridicole faţă de oameni. Când eşti obligat să le explici unor persoane de ce colegii lor, care au ieşit la pensie până în 2011, au beneficiat, de exemplu, de grupe de muncă, iar ele, care s-au pensionat după această dată, nu mai primesc aceleaşi drepturi, pentru aceeaşi activitate desfăşurată, indiferent de argumentele legale pe care le ai acum, te simţi mic, foarte mic în faţa lor şi ridicol. Repet, pentru această situaţie, există argumente legale, dar legile sunt făcute de oameni, pentru oameni, şi trebuie să fie drepte. De altfel, sunt situaţii, şi nu puţine la număr, în care, după ce se închide uşa în cadrul programului de audienţe, abia îmi stăpânesc lacrimile. Vă rog să mă credeţi că nu exagerez cu nimic, nu-mi stă în fire. Dar nu pot să nu mă gândesc că, dacă ar fi beneficiat de aceleaşi drepturi ca şi colegii dumnealor, poate ar mai fi avut bani de mâncare pentru încă o săptămână.

– Care sunt cele mai mari doleanţe ale pensionarilor şi cel mai des exprimate?

– Practic nu există zi de audienţe în care oamenii să nu prezinte situaţii comparative, arătând că sunt discriminaţi în raport cu alţii, care au lucrat în aceleaşi condiţii ca şi ei. În unele din situaţiile pe care ei ni le expun în cadrul audienţelor se află chiar membrii aceleiaşi familii (soţi şi soţii, fraţi) prieteni sau vecini. Tot la capitolul doleanţe se înscriu şi situaţiile în care, pentru deschiderea drepturilor de pensie, oamenii trebuie să aducă documente care se află în posesia deţinătorilor de arhive de personal, deoarece unităţile s-au desfiinţat. Sunt foarte multe cazuri în care oamenii nici măcar nu ştiu cui să i se adreseze, pentru că unitatea nu mai există şi nu au informaţii referitoare la cine a preluat arhiva acesteia.

– Ce demersuri s-au făcut pentru a le rezolva?

– Încercăm, în măsura în care avem şi noi aceste informaţii, să-i ajutăm. Nu avem, din păcate, o bază de date cu deţinătorii de arhive şi cu unităţile desfiinţate, dar le punem la dispoziţie toate informaţiile pe care le avem noi. Îi consiliem, arătându-le că se pot adresa şi în scris acestor deţinători de arhivă de personal. Pot trimite cererile, cu confirmare de primire, pentru a fi siguri că solicitarea lor a ajuns la destinaţie, ca să nu mai fie nevoiţi să bată drumurile pentru aceasta. Cu privire la grupele de muncă, noi le prezentăm oamenilor argumentele legale. Din păcate, însă, acestea nu au nimic de-a face, din punctul meu de vedere, cu realitatea, privită prin comparaţie. În mod normal, la muncă egală, desfăşurată în aceleaşi condiţii, trebuie să ai drepturi egale. În acest context, trebuie să precizez că există un articol de lege care prevede revizuirea drepturilor de pensie stabilite eronat. Susţin, însă, că e mult mai uşor să armonizezi legislaţia, astfel încât fiecare să beneficieze de drepturi egale pentru muncă egală, decât să revizuieşti drepturi stabilite, poate, cu zeci de ani în urmă. Ca jurist, aş putea să vă expun o sumedenie de argumente pentru care eu, personal, nu sunt de acord cu această posibilitate de revizuire pentru zeci de ani în urmă. Cine ne mai garantează nouă, oameni de bună credinţă, că un drept, odată stabilit, nu va fi modificat, peste câteva alte zeci de ani, de către o comisie, din cadrul nu ştiu cărei instituţii, care ar putea fi abilitată să spună că nu mai este valabil?

– Concret, ce soluţie vedeţi mai ales în cazurile grupelor de muncă?

– Soluţia nu poate fi alta decât armonizarea sau modificarea legislaţiei şi implicarea cu sufletul a celor care se află în poziţia de a putea schimba lucrurile în bine. Am un an de zile de când aştept un răspuns clar atât de la Ministerul Muncii, cât şi de la Casa Naţională de Pensii Publice cu privire la stabilirea şi plata corectă a unor drepturi. Până acum am primit numai răspunsuri în care se fuge de răspundere. Eu, ca director al Casei de Pensii Bacău, mi-am asumat răspunderea şi am luat o decizie. Din păcate, însă, în alte judeţe decizia asumată este diferită. Aşa apar diferenţe în aplicarea legislaţiei, de parcă nu am fi în aceeaşi ţară, cu aceleaşi legi, cu aceleaşi drepturi. Voi trimite noului ministru al muncii solicitările mele. Cred din tot sufletul că vom fi ascultaţi şi se vor găsi soluţii, astfel încât toţi, toate casele de pensii să lucreze la fel. Am mari speranţe că lucrurile vor intra pe un făgaş normal. Mă uit şi eu la televizor şi văd foarte multă determinare din partea actualului guvern şi foarte multă preocupare pentru sfera socială. În ceea ce ne priveşte, ne vom implica total în soluţionarea tuturor situaţiilor pe care vi le-am prezentat. Eu voi continua să arăt problemele cu care ne confruntăm şi am convingerea că noul guvern se va apleca asupra acestora. Sunt conştientă că nu pot fi rezolvate toate imediat, dar măcar câte puţin din ele şi astfel, la un moment dat, cu siguranţă, vom depăşi această stare de fapt.

– Acum, la finalul discuţiei noastre, pentru angajaţii Casei de Pensii aveţi vreun mesaj de transmis?

– Mă rog la Dumnezeu să ne ţină sănătoşi. Îmi doresc, de asemenea, continuarea consolidării echipei. Vreau să le mulţumesc, şi prin intermediul ziarului „Deşteptarea”, acelor colegi care au înţeles rostul nostru şi se implică, sunt prezenţi ori de câte ori este nevoie de ei. Se ştiu care sunt aceştia. Şi celorlaţi, care încă mai sunt în aşteptare, le transmit că nu există altă cale de urmat decât aceea de a se implica şi a fi cât mai activi. În încheiere, le urez şi îmi urez să ajungem să beneficiem şi noi de drepturi de pensie iar când ne vom adresa Casei de Pensii, în spatele ghişeului să se afle funcţionari exact ca noi. Dacă gândim aşa, am convingerea că ne vom strădui în fiecare zi să fim mai buni.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"