NU! NU! NU!

Derapajele politice, economice, sociale, morale, militare sunt mereu prezente în lume. Este o lume a noastră; în care supraviețuim. Dar dacă noi, cei mai mulți, nu suntem la originea deciziilor care aruncă de multe ori în derizoriu esența ființării noastre, avem vreo vină raportată la aceste derapaje care astăzi poartă chipuri precum: terorismul, poluarea, decalajele aiuritoare ale calității vieții, conflictele armate permanentizate, bolile incurabile, mareele umane cu efecte imprevizibile, creațiile tehnologice care sfidează viața, schizofrenia politică?… Recitindu-l pe Karl Jaspers (vezi și „Texte filosofice”, Ed. politică, 1986), fără a încerca o culpabilizare, generală, cred că toți purtăm cel puțin povara unei fărâme de responsabilitate, întrucât, sub varii forme, avem putința de a striga mereu către decidenți: „NU! NU! NU!”

Reflectând asupra vinovăției germanilor, din perspectiva ororilor ultimei mari conflagrații mondiale, germanul Jaspers (care a renunțat la prietenia cu Heidegger, atunci când acesta a aderat la nazism) distinge trei culpe: politică, morală și metafizică. Prima vizează responsabilitatea raportată la regimul care a fost tolerat. A doua privește colaborarea cu acest regim. Ultima, culpa metafizică, sintetizează nepăsarea, pasivitatea individului față de orori. Karl Jaspers crede că „fiecare german, fără excepție, este răspunzător din punct de vedere politic” (Op. cit, pag. 73), dar numai o minoritate este responsabilă de crime. El invocă, în stil kantian, judecata instanței morale prezentă în „solitudinea individului”: „Fiecare german, care înțelege într-adevăr ceea ce s-a întâmplat, își transformă în trăirea metafizică a acestei nenorociri conștiința sa asupra ființei și conștiința de sine” (Ibidem, pag. 74). Mi s-a părut a fi tulburător accentul așezat pe culpa metafizică. Aceasta „provine din lipsa unei solidarități absolute cu celălalt, în calitate de ființă umană (…) Dacă asist pasiv la comiterea unor acte de nedreptate, criminale, solidaritatea mea absolută cu celălalt este lezată. Pentru a împiedica atari acte nu este suficient să-mi risc viața cu prudență Dacă am asistat pasiv la comiterea unui astfel de act (…), faptul că mai trăiesc constituie o culpă”. (Ibidem, pag. 72).

Firește, martiri precum Giordano Bruno, Jan Hus, Ioana d’Arc, Martin Luther King se nasc rar. Dar în fiecare dintre noi pâlpâie o fărâmă de opoziție care trebuie manifestată față de tot ceea ce percepem a fi exces al puterii (politice și de altă natură) prezente. Dacă măcar din când în când am putea aprinde frumos în noi văpaia protestului… „Beția timpului, ca valul mării…”, zice Faust. (Goethe, „Faust”, Editura Univers, 1982, pag. 93). „Beția timpului” este derapajul social cotidian care ne sfidează prin acțiunile uneori imorale sau ilegale ale instituțiilor statului. O „beție” vremelnică, desigur, ca valul mării, ne sugerează Faust, dar o „beție” care ne poate afecta grav dacă nu reacționăm toți, solidar. Firesc ar fi să percepem libertatea individuală ca pe o depășire „a ceea ce îmi este exterior, a ceea ce mă constrânge” (K. Jaspers, op. cit., pag. 262). „Beții vremelnice” pe care le pot arunca în spațiul public, în viața noastră, și instituții democratice precum guvernul, parlamentul, DNA, SRI, partide politice, mass-media otrăvită de părtinire, felurite instanțe de judecată etc trebuie privite cu spirit critic, „lecuite” cu acel NU argumentat al democrației, altfel vom roși, fiecare dintre noi în fața istoriei. Există un fel de judecată de apoi… terestră, realizată, cum zicea I. Kant (vezi „Metafizica moravurilor”), chiar de către „tribunalul interior din om”, din fiecare dintre noi, un „tribunal” care ne urmează precum umbra, căruia nu i ne putem sustrage.



Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"