In privinta sindicatelor, nu am avut niciodata o parere prea buna. Nici inainte de ‘89, când se stie ce hram aveau, nici dupa acea data. Nu, pentru ca in ambele etape, sindicatele au reprezentat, din punctul meu de vedere, o mare dezamagire.
Amintiti-va doar despre contribuitia sindicatelor in perioada privatizarilor. In majoritatea covârsitoare a cazurilor, privatizarea s-a facut cu sprijinul nemijlocit al sindicalistilor, al liderilor acestora, mai bine zis. Mai apoi, multi dintre ei au fost matrasiti de noii patroni.
Parca ii si vad cum se impopotonau, in fata camerelor de luat vederi si a reportofoanelor ziaristilor, cu agenda tinuta „academic” sub brat (mai ramânea pretiozitatea degetului mic indreptat in sus, separat de restul mâinii) si cum le sclipeau ochii de fiecare data când se simteau observati.
Iar când era vorba sa se impotriveasca abuzurilor de tot felul comise de noii proprietari, legau cateaua de gard si se faceau ca ploua. In copilaria democratiei, sa zicem ca sindicatele isi faceau cât de cât datoria. Pe-atunci, liderii lor au cam facut legea in România, pe vremea aia, când ceva nu-i placea omului ales in vârf, hopa – sus cu multimea. Cam toti liderii erau guralivi, indrazneti peste limita, cu un tupeu exagerat.
Ceva mai târziu, sefii lor au cotit-o ba spre politica, ba spre piciorul drept al patronului, ori au intrat pe la Beciul Domnesc pentru ca nu s-au mai inteles pe averea de miliarde de dolari mostenita sau au bagat mâna mult prea adânc.
Cel mai mult ma doare pentru ca sindicatele nu au reusit sa rezolve durerile membrilor cotizanti: n-au stopat nici concedierile, nu le-au recâstigat salariatilor drepturile pierdute de chiar liderii lor. Nimic. Socot ca sindicatul a devenit exclusiv un instrument, o mobila care sta acolo, in sufragerie, exact unde ai pus-o.
