“Maresalul Antonescu m-a indemnat sa ma inscriu la Liceul Militar”

4


– interviu cu Valeriu Bogdanet, profesor si fotoreporter

S-a nascut in 1932, la Soroca, atunci localitate aflata in România. L-a cunoscut indeaproape pe Nicolae Labis, pe care va exersa arta fotografica si cu care va purta multi ani corespondenta. A fost profesor de limba rusa, director al Liceului Vasile Alecsandri dar si fotoreporter si corespondent la „Steagul rosu” si alte ziare. A obtinut gradul didactic I la doar 38 de ani iar in 1978, dupa ce a fost criticat ca “pierde” prea mult timp cu fotografiatul, s-a intors cu doua premii I, un premiu II, un premiu III si o mentiune de la Olimpiada Nationala de Limba Rusa, unde participase cu cinci elevi. In 40 de ani a publicat peste 6.000 de fotografii in 17 ziare, reviste sau almanahuri. A tradus si publicat din Puskin, Lermontov, Maiacovski, Fadeev, Soljenitin si Pasternak.

Cum ati facut cunostinta cu presa?

Bunicul, care era preot, primea Universul si Universul copiilor. In fiecare dupa-amiaza bunicul imi citea stiri din ziar, le alegea pe cele culturale. Eu am profitat de asta si ma uitam pe literele ziarului si la patru ani stiam sa citesc. Eu am doua limbi materne: bunicul imi citea totul in limba româna, discutiile noastre erau in limba româna. Bunica, in schimb, era rusoaica, venise cu miile de rusi adusi in Basarabia.

Ati copilarit, deci, dincolo de Prut…

Pâna la 8 ani am avut o copilarie de aur, asta era si titlul unui volum pentru copii in literatura rusa. Aceasta epoca frumoasa s-a terminat brusc, in 1940. Pe 26 iunie era ziua mea si a fost pentru ultima oara când ne-am intâlnit cu totii. Pe 28 iunie, dupa doua zile, tata primeste o nota telefonica cum ca trebuie sa incarce toata averea scolii si sa o evacueze. Bunicul a ramas in Basarabia, a spus ca nu-si poate parasi turma. Un vecin care avea cai a zis ca trebuie sa plecam de cu noapte. Am plecat in noaptea de 28/29 iunie, am ajuns la Sculeni, am trecut Prutul, si n-au trecut nici 15-20 de minute ca am auzit un vuiet imens de motoare. Rusii ajunsesera cu mult inainte de data la care era intelegerea si oamenii pe care i-au prins au ramas acolo.
Noi am ajuns la Vaslui si acolo am ramas. Se punea problema sa intru la scoala, nu aveam actele, asa ca primul examen pe care l-am dat in viata mea a fost ca sa trec in clasa a doua. Ne-am mai intors din refugiu dupa ce România a intrat in razboi.

Si v-ati intâlnit cu maresalul Antonescu…

Pe la Soroca, in 1943 a trecut spre front maresalul Antonescu. Eram cel mai mic dintre toti, am dat mâna cu el si m-a intrebat ce vreau sa ma fac. I-am spus ca nu m-am hotarât inca iar el m-a sfatuit sa merg la Liceul Militar. Am reusit primul din sute de candidati la Iasi. Dupa ce am terminat cursul inferior si am dat capacitatea, alt cataclism: s-a facut o mare adunare si am fost anuntati ca Liceul Militar se desfiinteaza. Tata primise un post la Liceul Nicu Gane din Falticeni, unde am ajuns si eu. Iar momentul cel mai luminos din viata mea a fost intâlnirea cu Nicolae Labis.

La Falticeni ati facut cunostinta cu fotografia?

Tata facea inventarul laboratorului de fizica si am gasit un aparat foto Kodak. Nu stiam nimic atunci de fotografie, am fost la cineva care mi-a spus ca aparatul e bun. Primele fotografii pe care le-am facut au fost cu acel aparat. Asa a inceput prietenia mea cu Nicolae Labis. Lânga liceu era un club sportiv – n-o sa uit o lozinca mare si rosie care spunea “Scrima si tenisul sunt sporturi burgheze, nu le practicati!”. Noi doi practicam tenisul de masa, dupa care mergeam la o cofetarie celebra, care a ramas a noastra si luam câte o inghetata. Am terminat liceul ca sef de promotie.

Cum a ramas cu Labis?

Am asistat la ascensiunea lui, când a venit de la Bucuresti, de la primul concurs de literatura, incarcat cu premii, avea si un ceas Pobeda; l-a intampinat toata scoala. In 1951, plecam la facultate, si camera in care stateam eu, tata i-a dat-o lui. Si a stat acolo, a avut timp sa creeze… Nu prea mult, numai vreo sase luni. Dupa aceea, profesorul Ciopraga l-a invitat sa mearga la Iasi. Pentru el a fost nevoie sa plece la Iasi, a facut cunostinta cu literatura mare din partea asta a Moldovei. Ne-am despartit, eu am plecat la Bucuresti, la facultate. Pe urma a ajuns si el in Capitala, la Scoala de literatura. El m-a dus prima data la Capsa, la Athenee Palace. Labis scria, scria foarte bine si foarte repede. Era solicitat si pentru diverse aniversari, care se plateau mult mai bine. Pâna catre sfârsitul vietii a avut bani. M-am intâlnit cu parintii sai mai târziu, le-am aratat zecile de scrisori de la el si am plâns impreuna. Scrisorile le-am donat muzeului din Suceava. Nicolae Labis a murit la 21 de ani. Ce ar fi scris daca ar fi avut macar vârsta lui Eminescu când s-a stins…

Ce s-a intâmplat la facultate?

Alt cataclism s-a produs acuma, dupa desfiintarea liceului militar. La facultate am intrat al doilea si dupa o luna si ceva se convoaca o sedinta mare in care au fost dati afara din toti cei nascuti pe “teritoriul sovietic”. Nu aveam la mine actele care demonstrau ca eu m-am nascut in România Mare ci un certificat pe care scria “Soroca – URSS”. Asta m-a urmarit toata viata, si azi pe buletin scrie ca-s nascut la Soroca, in URSS. E una din anomaliile epocii.
Am fost 21 de oameni dati afara. Cei care nu intrau in facultate trebuiau sa faca armata. Am fost luat in Armata, unde am gasit un colonel extrem de treaba, care mi-a zis: “du-te si lupta!”. Am fost si la Ambasada sovietica, si la Consulat, peste tot, cam trei luni de zile a durat. Am obtinut pâna la urma si pentru parinti cum ca “nu figureaza in controlul strainilor”. Cine sa ma mai primeasca acum la o facultate? M-am dus la “Maxim Gorki”, la facultatea de limba rusa. Stiam limba la perfectie si desi am intârziat vreo trei luni si jumatate, la finele primului semestru eram pe panoul de onoare.

Cum ati ajuns in invatamânt?

Am terminat facultatea cu succes si ca o compensatie pentru greutatile intâmpinate in viata, am intâlnit-o pe sotia mea, era cu un an mai mica. Anul asta am implinit 60 de ani de casatorie, nu ne-am batut niciodata, la noi nu se bea, nu se fumeaza. Dupa ce am terminat facultatea, mi-am ales postul la Piatra Neamt, unde am fost primit exceptional. Mi-a placut orasul, insa dupa ce luasem si prima de instalare, de 525 de lei, la trei saptamâni am fost chemat la Bacau, unde am ramas pâna la sfârsitul carierei. Intâi la actualul Ferdinand, dupa aceea la Alecsandri.

Si fotografia?

Ziarul „Steagul rosu” a initiat un concurs de fotografii si am trimis si eu câteva si am câstigat locul intâi. Prima poza a mea a aparut in „Steagul rosu”. Am scris despre Ilie Boca, Gheorghe Mocanu. Dar prima colaborare serioasa cu „Steagul rosu”, din care am primit si bani multi, a fost când trebuia sa vina in Bacau o delegatie a Sovietului Suprem al URSS. Am scos atunci o pagina intreaga in limba româna si in limba rusa. Când am venit cu ideea, am intrebat: “Unde pot sa tiparesc”? “La noi la tipografie” – mi-au spus.

Si aveau litere?

Aveau, domnule. Venise toata aparatura din Rusia si nu umblase nimeni la semnele tipografice rusesti ani si ani de zile. Am gasit si baieti destepti si am scris si am corectat pâna mi-a venit rau dar la final am primit un premiu substantial. De atunci am inceput sa public in „Steagul rosu”. Am publicat si la Flacara. Odata, când a aterizat elicopterul cu Ceausescu pe stadion, aveam loc in tribuna si faceam poze cu teleobiectivul. Un grup de tovarasi mi-au zis sa cobor, sa fac poze de lânga ei. Probabil voiau sa-mi interzica. Am zis ca nu am nevoie, pot sa fac poze si din tribuna.
Mergeam la meciuri cu trusa foto de sapte kile, faceam poze, le developam acasa dupa care mergeam la Posta si le trimiteam cu un teleimprimator si apareau in Sportul Popular a doua zi: “tele-foto V. Bogdanet”. Imi si placea si se câstigau si niste bani de aici. Dar victoria mea cea mai mare a fost primul articol scris in presa bacauana despre aparitia Nadiei Comaneci.

Primul aparat a fost un Kodak. Ce a urmat?

Ala nu era al meu, era pe inventar. Când am implinit 25 de ani, am primit un Zorki 4 de la parinti, fusesera in Basarabia, la Soroca si cei care locuiau acolo, in casa bunicilor, niste rude foarte indepartate, oameni cu obraz, le-au dat niste bani. Nu m-a multumit; am trecut la Iskra 2, tot un aparat rusesc, cu care am facut fotografii foarte bune. A urmat un Yashica Mat, a urmat un Flexaret. A venit o delegatie de volei din Rusia si mi-au vândut un Kiev cu un obiectiv extraordinar, exact cum aveam, in final, de prin anii ’70, un Pentakon six. Cu asta am iesit la pensie si l-am avut pâna nu demult si l-am facut cadou unui fost elev. Avea obiectiv Zeiss si, practic, desena, nu fotografia.

Mai pastrati legatura cu presa?

Citesc in fiecare zi Desteptarea. Imi vine in fiecare dimineata la prima ora si, nu ca va periez, dar imi place ce citesc. Imi place ce apare, imi plac si oamenii care scriu acolo. Ma mai uit si pe Internet.

Fotografii?

Stii ca azi este Ziua Internationala a Fotografiei Artistice? Nu? Uite, iti dau si eu o noutate… De asta am facut expozitia asta (in sufragerie fusesera insirate mai multe fotografii realizate de-a lungul timpului), ca sa sarbatorim Fotografia.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

4 COMENTARII

  1. Il iubim din departare – dupa cum ne-au dus cararile vietii – si ii dorim sa petreaca sarbatorile cu SANATATE alaturi de DOAMNA SA.

    Cu DEOSEBIT RESPECT,
    Familia SAVIN

  2. „Noi suntem cei din IX (X, XI, XII)D
    Din sate, din Bacău, venit-am la liceu
    Ca s-arătăm celor de-aici
    Că şi D-ul e o ceată de voinici!”

    Este prima strofă din imnul generaţiilor „D” îndrumate cu dragoste, responsabilitate şi tenacitate de către dl. diriginte Valeriu Bogdăneţ. În iunie 2016 se vor împlini 30 de ani de la absolvirea liceului şi îmi aduc aminte şi acum, cu plăcere, de multe întâmplări dcare au făcut mai uşoară viaţa de licean. Sunt absolventă a penultimei generaţii de elevi (promoţia 1986) îndrumată de dânsul. Acum, la rândul meu, „modelez” şi eu generaţii de pici, şi ştiu ce înseamnă să dăruieşti necondiţionat, să deschizi drumuri, să sădeşti dragoste în suflete de copii.
    Vă mulţumesc, domnule diriginte, pentru anii de liceu în care, aşa cum au fost, cu bune şi cu rele, am învăţat să ascult, să acut, să descopăr, să iubesc frumosul sub toate formele sale.

LĂSAȚI UN MESAJ