Marele prinț sau despre inocența netrucată a lumii (I)

0

,,Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri.”
( Antoine de Saint-Exupéry, ,,Micul prinț”)

Nu știu de ce, dar, ori de câte ori mă apropii de ziua de 1 IUNIE, sufletul îmi zboară către ,,Idiotul” lui Dostoievski, ,,Don Quijote” al lui Cervantes și ,,Micul prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry. Idiotul, Don Quijote și Micul prinț: plăsmuiri doldora de inocență. 1 IUNIE. O zi despre care cred c-ar trebui declarată zi națională… prioritară, pentru a înțelege că minunea numită COPIL, singura inocență netrucată a lumii, este cel mai important reper al fragilei noastre ființări.

Am (rerere…)recitit ,,Micul prinț”. Ar fi foarte trist, deprimant, dacă biblioteca de Dincolo de Viață n-ar avea în inventar și ,,Micul prinț”, acest tratat metafizic despre timp, viațămoarte, prietenie, dragoste, speranță, lumină, despre nimic și despre totul. Acest tratat care poate fi citit cu aceeași bucurie/uimire/voluptate de către Kant, Einstein sau pruncul care-a dezlegat binișor tainele abecedarului… Ce simplu: Micul prinț (Marele, Uriașul Prinț al Spiritului, îi zic eu), o mogâldeață zămislită din plămada fantasticului, evadând de pe un asteroid (B612), călătorește (și) pe o planetă ciudată, numită Pământ, și privește lumea cu ochii inocenței sale desăvârșite. Povestea aventurii sale este depănată de un pilot care s-a prăbușit cu avionul în deșertul saharian. Nu știu câți ani asteroizici sau pământeni are această cuceritoare plăsmuire a lui Antoine de Saint-Exupéry, dar mi-am imaginat mereu că este un prunc teribil care mă ia de guler, cu dragoste, mă zgâlțâie metafizic, îmi dilată pupilele și sufletul și, vrăjind/dezvrăjind realul, reușește, la fiecare întâlnire, să-mi lecuiască mereu câte ceva din orbire. E minunat să vezi Lumea cu ochii inimii unui Copil!… Într-o noapte am visat ceva absurd: cineva, un nenorocit al Spiritului, îl închiria pe Micul prinț, celor care voiau să vadă Lumea altfel, prin ochii Inocenței. Spre sfârșitul nenorocitului vis, Micul (Marele) prinț a venit lângă mine și m-a ajutat să evadez din coșmar: ,,Sunt aici, necondiționat, liber, mereu disponibil pentru tine, pentru toți! Haide să privim împreună! E o nimica toată! Doar trebuie să-ți faci timp pentru asta și să-ți arunci zgura din suflet”…

…Și-apoi, Micul prinț a început să-mi șoptească… ,,Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte)”. (Antoine de Saint-Exupéry, ,,Micul prinț”, Editura Cartex, 2000, pag. 5). L-am întrebat: ,,Ești puțin ironic, sarcastic sau chiar… demolator?” Nimic din toate astea, mi-a sugerat el, dar ,,oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, și e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri” (Ibidem, pag. 7).

Îți supralicitezi statutul, i-am aruncat eu. Micul prinț m-a privit îngăduitor și m-a săgetat amical: ,Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.” Ibidem, pag. 18). Îngăduitor, i-am zis, dar tu – cel puțin așa mi se pare mie – te-arunci mereu la beregata mea, și-mi sugerezi că sunt în cel mai mare ofsaid al ființării. ,,Știu undeva, mi-a spus el, zâmbind amar, o planetă pe care se află un Domn roșcovan. El n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, totdeauna, decât socoteli. Și toată ziua spune, ca și tine: <> Și nu mai poate de trufie”. (Ibidem, pag. 28). Flori, flori, flori! M-ai aruncat într-o utopie prăfuită cu povestea asta obsedantă a ta…

Îngăduitor, ocrotitor, mi-a zis iar: ,,Nu trebuie să-ți pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le privești și să le miroși. Floarea mea înmieresma planeta, însă eu n-am știut să mă bucur de lucrul acesta” (Ibidem, pag. 32). Florile? Capcane, iluzii de-o clipă (trucate și ele!). Sirene terestre. Niște ființe cu spini!… M-a privit zâmbind ocrotitor și mi-a spus: ,,Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neștiutoare. Își fac și ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor…” (Ibidem, pag. 27). N-am mai rezistat: ,,Ești un utopic incurabil!” Mi-a zâmbit din nou. Și m-a lovit iar cu o risipă fermecătoare de inocență: ,,Vorbești întocmai ca oamenii mari!” (Ibidem). Adică aiurea, am priceput eu.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ