Unul dintre avantajele competitionale pe care le prezentam mereu investitorilor este cel al mâinii de lucru ieftine. Am ajuns sa ne mândrim ca avem lucratorii cei mai prost platiti din UE si cu aceasta incercam sa determinam oamenii de afaceri sa investeasca la noi in tara.
Mâna de lucru poate o fi ieftina, insa este si necalificata. Acum 20 de ani, da, aveam salariati calificati cam in toate domeniile, scoala româneasca scotea personal bine instruit care-si capata calificarile intr-o industrie in care lucrau specialisti de inalta clasa.
Astazi, acei oameni ori lucreaza in alte domenii, fara nicio legatura cu pregatirea lor, fie au emigrat. Locul lor nu a mai fost luat de nimeni intrucât invatamântul a luat-o la vale iar industria nu mai exista.
Mâna de lucru este ieftina si pentru ca este prost platita. Salariul minim ar trebui sa fie undeva la 1.200 de lei, la cât este calculat cosul minim de subzistenta. Or, un astfel de salariu este considerat prea mare de majoritatea patronilor.
Si aici avem de-a face cu o mentalitate paguboasa: multi patroni, cu experienta putina spre deloc, au impresia ca angajatul este un fel de sclav. Pe care il mâni cu biciul, caruia daca-i platesti leafa de mizerie la timp nu te mai respecta si de care te poti debarasa extrem de usor atunci când mutra lui nu-ti mai place. Iar, apoi, aceiasi patroni se plâng ca angajatii lor nu muncesc.
Aceiasi români care, in strainatate, se rup la propriu cu munca pe salarii mai mici decât ale bastinasilor dar mult mai mari decât cele din tara. In vreme ce lucratoarele din confectii primeau minimul pe economie pentru câte 10 ore de munca incuiate in halele din fabricile ce lucrau “lohn”, patronii firmelor se mirau ca angajatele lor n-aveau nicio tragere de inima pentru munca si cautau pretexte sa chiuleasca.
