Despre Doru Sechelariu mi-e aproape imposibil sa scriu la timpul trecut. Pentru ca Doru Sechelariu a fost mai viu decât toti cei pe lânga care a trecut. Era ca un vulcan in eruptie si ne marca pe toti cei din jur, prin forta cu care traia fiecare clipa.
Punea patima in orice facea. Si se implica, de fiecare data, pentru ca nu suporta indolenta, lipsa de reactie si, mai ales, reaua credinta. Era un tip pasional, dar si loial. Când dadea mâna cu cineva ii sustinea cauza pâna la capat. Nu-si mintea prietenii si isi motiva de fiecare data ezitarile, daca erau. Nu avea teama sa spuna adevarul in gura mare si de aceea a avut multe si mari necazuri. Dar, parca, le cauta. Nu avea teama de nimic. El era egalul tuturor.
Nu cunostea ierarhii si, mai ales, nu le accepta. Pentru el, orice om, indiferent de functie sau natie, era abordabil si-l putea aduce la masa discutiilor. Pentru el, a avea curaj era o stare normala, pentru ca se considera un om liber de orice obligatii. Shakespeare spunea despre curajosi ca mor de multe ori inaintea mortii lor, insa simt gustul mortii doar o singura data.
Doru Sechelariu nu avea limite. Nu a vrut sa accepte limite. Insa, dincolo de orice limita urmeaza necunoscutul. Acest necunoscut necontrolabil este ca Zmeul din poveste: te indeamna, dar te si incearca! Doru Sechelariu a fost un om complex, cu bune si cu rele. Fiecare dintre noi ajuta oamenii. Doru Sechelariu a facut mult mai mult – a creat destine. A schimbat traseul in viata al multor oameni. A fost o personalitate puternica. Sunt semeni de-ai nostri care conduc comunitati de oameni si institutii, multi ani de zile, dar nu sunt in stare sa creasca pe lânga ei si alti oameni. Acesti oameni efemeri sunt doar sefi, lideri, niciodata.
Ei sunt precum nucul, la umbra caruia abia creste iarba. Acesti oameni, chiar bogati, sunt saraci sufleteste. Bate vântul in sufletul lor. Si n-au curaj. Le e frica, mai ales de ei. Doru a fost bogat si la punga, si la suflet. A si dat, dar a si daruit. De dat, a dat si la prieteni si la neprieteni. A urmat, fara sa stie, sfatul lui Abraham Lincoln, din instinct: “Imi distrug inamicul atunci când mi-l fac prieten”. In felul acesta, Doru “s-a umplut de prieteni”.
Doru Sechelariu, am mai spus, traia prezentul cu patima. De parca era sfârsitul lumii. Era obsedat sa faca lucrurile bine. Avea atâta rezistenta si atâta energie in tot ceea ce facea, incât ne punea pe gânduri. Si tot el era cel care spunea ca, prin modul cum a trait, a concentrat timpul in asa fel incât se simte batrân. Spunea mereu ca are probleme cu timpul, ca timpul nu e in favoarea lui. Ca timpul ii este dusman. Ca timpul il va rapune.
Doru Sechelariu simtea permanent nevoia de a comunica cu oamenii, de a le vorbi deschis, de a le transmite gândurile si sentimentele sale. Fara a avea pregatire in domeniu, era bun orator, un om care stia sa ajunga la inimile oamenilor. Pentru ca el pleda pentru lucruri simple. Doru nu se complica. Nu facea filosofie. El venea cu lucruri practice, pe care le demonstra, iar oamenii il intelegeau, si-l iubeau… si asta il facea fericit.
Nu-i trebuia nici mâncare, nici apa de baut (desi avea de toate) atunci când ii reusea o intâlnire cu oamenii, când oamenii il intelegeau si-i aratau incredere. Nu mai voia nimic. Voia doar sa fie viu printre oameni, viu la propriu, adica prezent in mijlocul lor. Acolo era viata lui. Acolo isi punea inima in palma, acolo plângea si râdea, acolo suferea cu adevarat. Acolo traia. Cea mai mare suferinta a lui era sa fie departe de oameni.
Neculai Lupu
