Limbajul medicinei, aproape universal (I)

0

Calea pentru a face cunoscută cultura noastră de către străini este, desigur, vocabularul, iar preocupările în acest sens sunt suficient de vechi pentru a crede că româna nu s-a aflat în zona de imaturitate a acestui important mijloc de comunicare umană  limba. Printre primii care au arătat interes pentru a-i deschide în primul rând porţile Europei este H. Tiktin, care a publicat la Bucureşti, între anii 1895 şi 1925, în fascicule, un dicţionar român-german: Rumänisch–deutsches Wörterbuch, cu aproape 35000 de cuvinte româneşti, însoţite de explicaţii în limba germană. Alături de lexicul comun, au fost incluşi termeni ştiinţifici, dovadă a capacităţii limbii române de a face faţă procesului de instruire într-un anumit domeniu (în anii noştri, a fost retipărit la Freiburg). La acestea se adaugă activitatea catedrelor de limba română din străinătate, asigurate cu cadre didactice din învăţământul superior.

În anii ’70, Institutul Pedagogic de 3 Ani din Bacău a primit specializarea „Anul pregătitor”, cu obligaţia de a asigura studenţilor străini veniţi în România pentru a se profesionaliza competenţele necesare comunicării în limba română. Alături de centre universitare cu tradiţie mai îndelungată (Bucureşti) ori mai recentă (Craiova), Bacăul şi Suceava au devenit curând poli ai pregătirii tinerilor în special din ţările arabe. Pentru aceasta, era nevoie de cadre didactice, dar şi de instrumentar adecvat (manuale, cabinete fonice etc.).

Au fost editate auxiliare, între care un „Curs de limba română pentru anul pregătitor” (Bucureşti, 1974), apărut sub egida Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, cu o secţiune pentru semestrul I, în 1975, însemnând 12 lecţii pentru 120 de ore. Unii dintre profesorii dirijaţi către specializarea amintită au dezvoltat în lucrări de sine stătătoare capitole din respectivul Curs, aşa cum s-a întâmplat la Universitatea din Bucureşti, care a editat un „Dicţionar poliglot pentru anul pregătitor”. Coordonată de George Sanda şi beneficiind de colaborarea cadrelor didactice din învăţământul superior – specialişti în limbile arabă, engleză, franceză, rusă, spaniolă şi swahili , lucrarea apărută în 1977 a devenit indispensabilă în procesul de predare a limbii române studenţilor străini.

Exista şi un dezavantaj: dicţionarul era un inventar de termeni echivalenţi pentru un cuvânt românesc, lipsind definiţiile. Aceasta a făcut ca la Bacău (desigur, şi în alte centre universitare; de exemplu, Curs practic de limba română pentru anul pregătitor, de Tereza Culianu, Dan Gheorghiu şi Magda Ursache, la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, în 1980) să fie multiplicat un „Mic dicţionar de termeni medicali”, conceput de Daniel Nicolescu, instrument de lucru util pentru însuşirea limbii române de către viitorii medici. Salutat de conducerea Institutului (Tiberiu Căliman şi Marin Buga) şi sprijinit de specialişti în domeniu, în calitate de consultanţi ştiinţifici (lect. univ. drd. Gh. Maxim – biologie, asist. univ. G. Cincă – limba engleză şi asist. univ. Maria Grigoriu – limba franceză; gradele ştiinţifice sunt cele de atunci), dicţionarul a fost analizat de colectivul Catedrei de limba română pentru studenţii străini şi aprobat pentru tipărire şi difuzare în anul universitar 1979-1980.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ