Limba ce-o vorbim şi-o scriem: Un laudatio sau o laudatio?

0


Întâlnim tot mai des termenul nu numai pentru că s-au înmulţit situaţiile care îl impun, ci şi pentru că ne caracterizează un anume snobism lingvistic. Bine că măcar este direcţionat către limba-mamă şi nu către engleză, de pildă. Dicţionarele au fost luate prin surprindere: DEX-ul din 1996 nu-l înregistrează, dar ediţuia din 2012 îl pune la locul lui, cu menţiunea „cuvânt latinesc”.

Evident că cele mai vechi – DLRLC (1956), DLRM (1958) – tac. În anul 2000, Florin Marcu, autorul „Marelui dicţionar de neologisme” (MDN), îl consemnează cu un sinonim: „elogiere”, iar următoarele lucrări explică pe larg: „Discurs în care se elogiază cineva sau ceva; panegiric” (DEX; am fi preferat să fie folosit pasivul direct şi nu reflexivul pasiv: „este elogiat cineva sau ceva” şi nu „se elogiază…” – pe sine?). NDULR (2006) repetă definiţia, adăugând eticheta „livresc”. Într-adevăr, este un cuvânt rar, dovadă fiind şi faptul că nu i se cunoaşte momentul intrării în limbă: MDA (2003) sare de la laudaros la laudativ.

DEXI (2007), deosebit de dinamic, îi restrânge înţelesul: „Discurs elogios, într-un cadru universitar, academic, la adresa cuiva sau a ceva; panegiric, encomion”. Numai că termenul a depăşit imediat hotarele instituţiilor de învăţământ superior şi a pătruns îndeosebi în mediile care promovează calitatea sau performanţa. Uniunile de creaţie, festivalurile („Toamna bacoviană”, spre exemplu) ori colocviile (ca acelea ale Revistei „Ateneu”) îşi prefaţează actul decernării premiilor cu un discurs (adesea, o alocuţiune) menit să motiveze opţiunea juriului pentru un anume premiant.

Vorbitorii sunt unanimi în alegerea genului gramatical – masculinul sau neutrul şi în niciun caz femininul: „În preambulul lucrării, muzicologul Pandi Bello a rostit un scurt Laudatio, amintind cele mai importante momente ale carierei de peste 40 de ani a ziaristului şi scriitorului român”/Marius Dobrescu/ („Prietenul albanezului”, 177-178, iul.-aug. 2016, p. 9) sau „Voi face un laudatio pentru Bacău”, „acest laudatio”, „un scurt laudatio” etc. Uneori sensul este mult extins: „Ne permitem doar să lansăm un <>, îndemnându-i pe toţi cei care vor să se apropie de realitatea faptelor” („Vitralii – lumini şi umbre”, 27, iun.-aug. 2016, p. 13). Rareori apare sedila: laudaţio, în loc de laudatio.

Pentru a şti cum se scrie şi se pronunţă, apelăm la DOOM. Ediţia I (1982) nu-l consemnează, iar cea din 2005 stipulează: „laudatio (lat.) /ti/ pron. /ţi/ (lau-) s.f.” Aşadar, nu se scrie cu majusculă şi nici cu ţ. Pronunţarea este în concordanţă cu normele latineşti: prima silabă conţine un diftong (lau-), ceea ce exclude hiatul (*la-u-), dar ultima deţine un singur sunet: -o, parte a hiatului i-o. MDN (2000) precizează: -ţi-o. Surprinzătoare este recomandarea Ioanei Vintilă-Rădulescu, autoarea „Dicţionarului normativ” (DIN, 2009), care cere rostirea în trei silabe: lau-da-ţio, ceea ce contravine naturii cuvintelor împrumutate din limba latină.

Comparativ cu alte latinisme, care au corespondentul românesc imediat, activat în mintea vorbitorilor („La ce serveşte o imitatio shakespeariană” – subtitlu de Roxana Patraş, în „Vitraliu”, Bacău, nr. 45, oct. 2016, p. 34; imitatio a imitaţie), laudatio nu se ajută aproape deloc pentru a-şi fixa genul. Aceasta nu înseamnă că avem voie să-l cantonăm în masculin ori neutru. Probabil că dacă am fi beneficiat de genitiv (laudationis), de acuzativ (laudationem) sau de-a dreptul de „românescul” *laudaţiune (ca raţiune, din ratio), nu am mai fi căzut în capcana modificării de… gen.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ