Nu spunem o noutate: vorbirea noastră se supune unor legi nescrise, dar păstrate şi repetate de când comunicăm în limba română. Ştiinţific, este vorba despre sistemul unei limbi, care presupune organizarea mesajelor noastre în numele unor norme precise şi străvechi. Când scriem, aceleaşi reguli devin obligaţii majore, pentru că tiparul le propulsează spre toate generaţiile viitoare.
„Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm“, nota cu amărăciune Coresi, în 1577, când publica Psaltirea. După aproape cinci veacuri, sunt şi la noi tipărituri îndestulătoare pentru a nemuri graiul străbun, aşa cum se manifestă el pe întreg teritoriul românesc. Avem în vedere aici nu doar aspectul normat al limbii – limba literară, deci –, ci şi varietăţile regionale ori istorice ale acesteia.
Limba română, cu unele particularităţi zonale, este aceeaşi într-un spaţiu mai larg decât cel al României de azi. Definiţia pe care Al. Rosetti a dat-o în cunoscuta sa Istorie… este edificatoare pentru latinitatea, vechimea şi unitatea graiului naţional: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre“ (Istoria limbii române, 1986, p. 75).
Tonul în campania de protejare a celui mai important mijloc de comunicare între locuitorii spaţiului carpato-dunărean l-au dat fraţii noştri de peste Prut, aşa încât nu ne miră de ce Parlamentul României a adoptat Legea privind instituirea Zilei Limbii Române pentru ultima zi a verii. În primul articol din textul actului normativ se stipulează că „Ziua Limbii Române poate fi marcată /…/ prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific“, iar în articolul al doilea, se face precizarea privind obligaţia de a fi arborat drapelul României în ziua de 31 august.
De asemenea, se consemnează că „autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot sprijini material sau logistic organizarea şi desfăşurarea manifestărilor prevăzute la art. 1 alin. (2)“ (Monitorul Oficial al României, 19 martie 2013).
Startul se arată a fi bun. Ediţia I beneficiază de o iniţiativă istorică a Grupului Român de Presă şi Iniţiativă Civică, prin revista „Creşterea limbii româneşti“, fondată în 2013, „odată cu Legea Zilei Naţionale a Limbii Române“ (coordonator, Corneliu Leu). Sunt antrenate numeroase organizaţii nonguvernamentale, asociaţii profesionale, unităţi administrative, organisme mass-media etc. din ţară şi din străinătate. Din materialul primit pe internet (30 de pagini), deducem proporţiile impresionante ale manifestării. Doamne-ajută!
P.S.: Acum 5-6 ani, aflându-mă la Chişinău, în redacţia revistei „Limba Română“, l-am întrebat pe unul dintre redactori de ce folosesc majuscula pentru adjectivul din titlul publicaţiei. „La cât de vitregit este graiul nostru, doar aşa putem să arătăm că limba română e o împărăteasă, după cum spunea marele nostru Eminescu“, am primit răspunsul. Nu am avut argumente pentru a-l contrazice.
