Este versul al treilea dintr-o poezie de nouă strofe scrisă de preotul Ilarion Argatu (1913-1999), cunoscut ca vrednic duhovnic şi priceput exorcist, dar mai puţin ca autor de lirică religioasă. Trei centri de interes ni se înfăţişează din enunţul citat: valoarea incertă a primului verb (este o formă în sine a predicatului ori o parte a viitorului popular?), funcţia generalizatoare a pronumelui personal „-ţi“ şi, respectiv, neobişnuitul transmis de acel „ceva“.

Aici nu este pronume nehotărât, nici adverb, cu înţelesul de „întrucâtva, puţin“, ci adjectiv pronominal nehotărât, echivalent cu „câteva“. Circa 30 sunt producţiile lirice ale părintelui-poet, cu poveţe dintre cele mai folositoare pentru creştin şi, nu puţine, oaze artistice de calitate.

„Cine nu-l ştie pe părintele Argatu?“ îmi spune o doamnă care nu are legături nici cu Boroaia (unde este înmormântat), nici cu Valea Glodului, de lângă Fălticeni (unde s-a născut) şi nici cu mănăstirile din jurul Bucureştiului (unde s-a nevoit).

Traiul în clandestinitate i-a provocat întrebări fără răspuns atunci: „Cine ştie plânsul meu/Şi gândul fără popas/La cei dragi ce mi-au rămas?“ „Cine ştie viscolul/Şi furtuna, fulgerul,/Cântecul de cucuvaie/Şi perina rece de paie?“ După învăţătura creştină, „rangul cel de sus“ e ca orice edificiu cu patru pereţi: sărăcia, fecioria, predicarea/ruga şi, în final, „zidirea/În suprema suferinţă“ („Care-i temelia?“).

Discursul religios şi cel artistic au în acest caz acelaşi izvor şi aceeaşi dominantă. Este vizibil tonul militant în numele credinţei sincere în binefacerile vieţii smerite. Ecourile marii poezii sunt uşor de identificat: din Alecsandri („Hai! Veniţi la mândra floare/Unde-i pace şi e soare“), din Mihai Eminescu („Scuturaţi-vă de gânduri/Şi veniţi în rânduri, rânduri“), din Tudor Arghezi („Copiii mei, de mult vă cheamă/Glasul meu şi zi, şi noapte./Vreau să vin de bună seamă/Între voi, dar nu se poate“) şi din nou Alecsandri („Dulce, dulcea ta ofrandă/De liliac şi lăcrimioare/Să răsară-ntr-o livadă/Şi s-o ai în Cerul mare“).

Citind în paralel balada „Mioriţa“ (tabloul al treilea – testamentul ciobanului moldovean), elegia „Mai am un singur dor“, de Mihai Eminescu şi „Dorinţa“, de Ioan Argatu, regăsim, la cea din urmă, coordonatele doctrinei religioase: „Când va fi să plec odată/Dintre voi în ceea lume“, „…deloc să nu mă plângeţi,/Nici măcar o dată-n an“. În chip de „iubită,/O sfântă cruce de stejar“, iar în loc de discursuri, tăcerea shakespeariană: „Cuvântări deloc să fie/Dacă fapta nu vorbeşte“. O mai spusese un alt monah şi poet, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (n. 1913), ca îndemn la curăţia drumului prin viaţă: „O, om, ce mari răspunderi ai/De tot ce faci pe lume…“

Poezia lui Ilarion Argatu e un cod moral pentru credincioşi, chemaţi să împlinească idealuri umanitariste: „minciuna,/Trufia, ura şi furtuna“ să fie substituite de „iubirea cea mai blândă“, iar între noi, „Hapsâni, trufaşi să nu mai fie“, pentru a fi liniştiţi că „Prin El vom fi răscumpăraţi“.
Avem în fiinţa preotului-poet fericita comuniune a spiritului izbăvitor cu viaţa sacrificială.

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ