Letitia sau miracolul unei lumi care sarbatoreste viata

0


O singura data am schimbat câteva vorbe cu Letitia Oprisan. Parca ne cunosteam de pe când Dumnezeu a inventat Lumea. M-au fermecat firescul gesturilor sale, ochii care cautau cutele realului, mâinile care frematau de parca ar fi fost purtatoare de penel, zâmbetul acela rar in care Dumnezeu a picurat cu darnicie toleranta, interogatii metafizice, o lumina zamislita dintr-o pace inca neinventata si o poveste pe care am simtit ca o poarta in suflet, ca pe o povara minunata pe care ne-am dori-o toti, ,,iluzia, iluzia de a oferi clipei puterea eternitatii… ” , cum spune dragul meu Liviu Antonesei.

Rasfoiesc, re-rasfoiesc albumul intitulat simplu: LETITIA OPRISAN (Centrul Cultural Palatele Brâncovenesti, Bucuresti, 2016). Este un veritabil curriculum vitae in imagini. Daca n-ai sti ca a fost uecenicul doldora de talent al lui Alexandru Ciucurencu, expozant pe toate meridianele plastice ale lumii, rasfatata cronicilor plastice si a premiilor, a muzeelor si a aplauzelor celor care care cred in miracolul acelei lumi care sarbatoreste viata chiar si atunci când aceasta este cultivata de restriste, acest album ti-ar dezvalui aceasta poveste a vietii sale.

Tablourile Letitiei Oprisan sunt un haos fericit al armoniilor care sarbatoresc mereu ceva important, un curcubeu al culorilor care stau de vorba cu noi, sunt un fel de lacrimi ale unui suflet care traieste in imperiul unor emotii care imblânzesc angoasa, mangâie singuratatile si tristetele noastre cele mari si ne oblojesc unele vânatai pentru care n-au fost inventate inca leacuri.

Nu sunt estetician, critic de arta sau unul dintre cei nelipsiti de la vernisajele expozitiilor de arta plastica, dar jocul Letitiei Oprisan ,,intre tenebra si lumina, intre neant si zidire, intre viata si moarte” (Corneliu Antim) ma tulbura. Tablourile Letitiei Oprisan sunt niste flacari care ard pentru a purifica patimi, iaduri ale sufletului si cadavre de sperante. Portretele sale (Brâncusi, Kogalniceanu…) sunt gravide de istorii soptite cu inima. Nu m-a impresionat doar lumina tablourilor sale, ci mai ales intunericul acela prieten care se strecoara discret in decor, ca soapta unei iubite despre care crezi ca nu te va trada niciodata, bucuria aceea a penelului care sarbatoreste mereu ceva, de parca ar redescoperi secrete uitate ale vietii.

Tablourile Letitiei Oprisan sunt un fel de revolta care arunca scântei intr-un cosmos inventat pentru a ne seduce. ,,Revolta” imi aminteste de un Picasso care nu a stiut ce este Guernica. ,,Arcada verde” ma trimite catre un Salvador Dali jefuit de Timp, ,,Boss-ul, acrylic pe pânza” ma urmareste in somn ca o poveste despre facerea cea mare a Lumii, ,,Incoronare nedorita” ma trimite in istoria unor tristeti care ne vorbesc despre poverile care inevitabil trebuie purtate de spiritul nostru. ,,La Famme” este durerea care se plimba imperial printre noi, ,,Spaima”– o mirare cuprinsa de toate flacarile care ard fara nevoia de a fi stinse, in vreme ce ,,Avalansa” imi pare a fi o pravalire de suflete peste un bob de roua care se simte mângâiat de apocalipsa unei iubiri care-si revendica dreptul a fi consemnata intr-o istorie din care lipseste Strigatul.

Privita cu ochii unui infometat de frumos, pictura Letitiei Oprisan este un fel de basm care incearca sa impace Omul cu Lumea, o lectie de zbor pe care norii o aplauda, o tandrete speciala care penduleaza intre ,,Imblânzirea lui Enkidu” si ,,Marul discordiei”, un popas pe care spiritul nostru il face pentru a redescoperi fantasticul unei lumi despre care nu stiam că ne locuieste.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ