Nu este deloc simplu sa fii seful unei comunitati, indiferent de dimensiune, mai ales daca nu-l ai pe acel ceva care sa te recomande pentru pozitia de lider. Nu prea ai ce cauta pe acolo. Asa e si in cazul in asociatiilor de locatari, unde, se stie, discutam cu tipologii divese de oameni. Sunt o multuime de probleme care vin avalansa si daca nu stii cum sa le administrezi, e de nasol.
Ai de-a face cu rau-platnici care nu mai dau pe la casierie cu anii, cu prestatori de diverse servicii care umfla cu tupeu facturile si câte si mai câte. Cei mai multi care s-au dorit intr-o astfel de functie au clacat dupa o vreme, unii au renuntat la timp, iar pe altii i-au „ajutat” autoritatile sa „vacanteze” postul, dupa ce i-au prins cu mâna pâna la coate in vistieria comuna a locatarilor.
Inteleg ca, in cazul sarmanilor, care, efectiv, nu au de nici unele, poti sa fii ceva mai concesiv, amânând-i nitel la plata, desi legea nu-ti prea ingaduie o astfel de atitudine samariteana. In schimb, nu accept in niciun fel ca individul care s-a vrut sef la asociatie sa-mi fie dusman, acceptând cu enervanta condescendenta totate facturile ce le arunca sub nas oricine-i calca pragul.
Or, ei, tocmai asta nu pricep: ca nu sunt jupâni pe mosia altuia, ci mai curând angajatii locatarilor. Prin urmare, poti si chiar te obliga functia sa te opui CET-ului cel lacom care, iarna, nu-mi da agent in calorifere, dar imi taie factura fara jena, liftierului care mimeaza ca mi-a scimbat nus‘ ce contactor la ascensorul cel antic ori compania de apa care ma taxeaza pentru apa de la ploaie chiar si in sezonul in care Domnul nu a dat niciun strop cât e vara de lunga.
Pacat ca nu sunt destul de insistenti proprietarii, astfel incât sa taie din radacini avântul interlop al presedintilor de asociatie pusi pe capatuiala, caci altfel ar fi fost situatia printre asociatiile de locatari. Nu e timpul pierdut.
