Iubire definitiva si irevocabila

0


Sa cresti un copil, al tau sau al altuia, este, in orice imprejurari, un lucru minunat. In primul rând pentru ca daruiesti iubire, gradinaresti, te ingrijesti de un destin, imparti tristetile la doi si inmultesti bucuriile cu doi. Te simti folositor, câstigi demnitatea de a nu fi trait degeaba, doar pentru a primi razele de soare ale primaverii, mireasma craitelor si zarva vesela a vrabiutelor.

Dai si tu ceva, cuiva, o parte din lumina sufletului tau, din invataturile si priceperea ta, asadar esti vrednic. In al doilea rând, primesti foarte mult, chiar daca nu-ti propui asta. Si nu ma gândesc la recunostinta celui pe care l-ai crescut, ci la faptul ca, luindu-l in grija ta de la doi-trei ani, ai privilegiul de a retrai alaturi de el toate bucuriile si mirarile inocente ale copilariei, toate visele incarcate de nerabdare ale adolescentei, toate bucuriile tânarului care descopera iubirea, apoi miracolul de a fi parinte odata cu el si, in propriul tau rol, de bunic.

E un dar sa retraiesti toate vârstele si sa dai sfaturi bune, sa faci mai bine lucrurile decât le-ai facut pentru tine, cândva. Nu e minunat sa-i fie cuiva dor de tine, sa aiba nevoie de tine, sa-si aminteasca de tine? O doamna foarte in vârsta, ascultând lamentarile câtorva tinere mamici cu privire la indisciplina ingrozitoare a pruncilor, le-a temperat explicându-le ca merita sa aiba rabdare:

“Când ajungi la 80 de ani devii pentru toata lumea o baba urâta si nesuferita, dar pentru copilul tau vei fi, toata viata, mama.” Am cunoscut parinti de profesie care au crescut copii abandonati si nu au mai avut puterea de a se desparti de ei, am urmarit reportaje despre tarani care au ingrijit si i-au insurat pe copiii vecinilor si despre preoti care au ocrotit, la inceput, trei frati, apoi alti doi, ajungând sa infiinteze un adapost pentru zeci de copii, care au format o adevarata familie, una iubitoare si vesnica.

Am auzit, insa, foarte putine povesti despre adoptii. Pe de o parte, nu stiu de ce, exista nevoia de a le ascunde. Pe de alta parte, pare ca e mai usor sa ajuti un copil sau chiar sa-l cresti decât sa-l adopti. Exista, oare, o teama legata de raspunderea care decurge din calitatea de parinte oficial? Sau e vorba despre teama de esec? Sau de faptul ca va purta numele tau, va face parte din familia ta si te va mosteni? In realitate, abia atunci esti cu adevarat parinte când accepti definitiv un copil si imparti cu el identitatea, trecutul si viitorul.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ