28 martie 2024
ActualitateInsulele Bacaului (II) Intre doua sisteme

Insulele Bacaului (II) Intre doua sisteme

Ceva ceva, in subconstient, ca un fir nevazut, ne trage spre comunitate. Nu poti trai de unul singur. Il prezentam pe Viorel Roman cu o fotografie de familie in mâna. Un punct in timp care arata comuniunea unei „urbe”, care nu avea sa se mai regaseasca niciodata. Invat ascultând si descopar o perioada regretata nostalgic. Evolutia ei pâna la o alta forma de unificare… patriotica.

A urmat o tranzitie brusca, de la un sistem concurential dar corupt, aproape identic cu cel de astazi, din perioada „dictatoriala” Carlista, la alta tot „dictatoriala”, dar militara, in cei câtiva ani in care Antonescu a preluat frâiele de la Legionari. Pacea câstigata cu sânge nu s-a suprapus cu pacea impusa de un „Tratat” care ciopârtea o natiune. De ce ne plângem soarta? A venit stindardul cu „Secera si ciocanul”, fluturând peste constiinta unei singure generatii, care mai visa ca „vin americanii!”. A fentat speranta, imbracând-o incet incet in rosu.

DSC_9112



Si ca sa-i puna capac, a trecut-o si prin cutremur si foamete. Privind la rece, nu mi-as dori sa fiu in locul generatiei de atunci. In acest rastimp, insulelele au ramas martore tacute, cum de pe alte – dar acelasi cârd de plute, sareau sa faca baie intâi nemti… apoi rusi. Printre copiii deveniti brusc maturi. „Când nu eram cuminti, mama ne ameninta ca ne da la orfelinat. Ne tineam toti trei de mâna. Sora mai mare si fratele mai mic. Fratele mai mic a murit, Dumnezeu sa-l ierte! Faceam si noi pozne! Tata era dat disparut pe front. Numai ea stie cât a suferit… saraca! Se facea ca ne scoate din casa si ne duce…

Avea si ea cumparaturi de facut. Se oprea sa mai statea de vorba cu o cunostinta, facându-i cu ochiul. Arunca câte-o ocheada spre noi. Si-atunci ieseam din sperietura. Nu ne da mama! Nu mai facem prostii… o saptamâna. Teama ei era sa nu ne ia apa. Stateam pe Fundatura Bistritei, la numarul trei. Primavara, când venea viitura, apa se ridica pana la jumatatea curtii. Nu iarna era problema, stateam la
caldurica, vara nu mai stia de noi!

DSC_9777

Unde-s Suruburile!

Privirea imi fuge spre biblioteca din spatele lui. Am mai scris in „Mondonatura” despre cineva care crestea curci si dupa o saptamâna, numai ca nu ma injura omul, ca le-am dat pontul hotilor de le-au furat. Asa ca ma abtin. Viorel Roman are un stil foarte sobru. Vazând ca bat câmpii, studiind ce are prin casa, a luat o atitudine de om serios, la intimidare. Stie sa glumeasca si o face intelept. „Eu ce-ti spun e istorie adevarata.”

Noroc ca a venit Mandica, sotia, cu tablaua si doua cesti de cafea, ca sa-mi iau ochii de la carti. Fac casa buna impreuna, aha, de prin decembrie, cinzecisisapte. „Sa-ti spun eu cum s-au construit Suruburile! ” Vede ca nu ma ating de cafea. „Mandico! Ada vinul ala!” Un rozaliu, odata turnat in pahar, prin care trag cu ochiul spre raftul trei din stânga. „Cu toate ca nu mai obisnuiesc, beau si eu un pahar cu tine!” Acuma cautam cheia de cinspe, cu pixul drept mâner de cremaliera. Schimba tata sensul! „Suruburile s-au infiintat prima data ca o fabricuta mica. Unde e Subexul acuma, un evreu si-a facut o mare fabrica de tabacarie. De asta se si numea strada Tabacariei. Numai in jurul casei noastre erau trei tabacarii. Il chema Klain.

harta mare 1913

Evreii astia, când incepeau sa faca ceva, o faceau cu cap. Aduceau specialisti. Si cine erau cei mai tari specialisti atunci? Nemtii si ungurii. La unguri le ziceam gabori. Au venit la Letea, la Fabrica de mezeluri, tabacarii. S-au stabilit cu tot cu familii aici. Unul dintre acei nemti s-a indragostit de bunica mea. S-a casatorit aici. Si-a intemeiat o familie, copii, nu s-a mai intors niciodata in Germania. A murit la zece ani dupa primul razboi, prin douazeci si opt, parca douazeci si noua. Revin la copilaria mea. Avantajul celor care locuiam lânga insula…? nu cumparam iarna lemne.

Veneau plutele. Ancorau chiar pe malul din fata casei noastre. Sir! Mai incoace, unde e Cora acum, era Spraitul”. Trebuie sa specific: descrierea urmeaza imaginar traseul unui pix ce deseneaza o harta incropita ad-hoc, pe o bucata de hârtie.

DSC_6334

„Mai incoace, la vale, era un stavilar. Dupa el, un alt stavilar, de unde pleca, ii zicem noi, canalul de fuga spre Letea. Asta avea si un gratar special facut ca pestele sa urce, sa-si depuna icrele in amonte. Si barajele de pe Bistrita, construite mai târziu, aveau prevazute in proiect acest gen de gratar. De ce nu s-au mai facut? Nu pot sa zic. Pe aici se duceau plutele la Letea, si când se deschidea stavilarul, treceau plutele care trebuiau sa ajunga la Galati.

2

Plutasii care stiau ca merg mai departe, asa erau ei arvuniti, trageau plutele pe celalalt mal, si inoptau acolo doua-trei zile, pâna se adunau mai multi. Cam pe unde e Târgul de masini acum.” Drumul spre Galati, de la Insula, era mult mai usor decât la Toance, pe Bistrita. Dupa ce predau bustenii armatorilor, in general greci, faceau pe jos trei saptamâni spre casa, cu teschereaua plina. Exista o mica arvuna la plecare. Grosul banilor se incasa la livrare. De ce veneau in grup? Nu erau haiduci cei care tânjeau la mica lor agoniseala, purtata pe sub camasa. Drumul era intesat de tâlhari ordinari. O poveste adevarata…, in celalalt numar.

Pauza de publicitate

Cea mai veche harta cadastrala pe care am gasit-o, copie dupa copie, din una mie noua sute treisprezece, in care insula apare ca o simpla liniuta, am fotocopiat-o, sper fara sa se supere, din volumul de peste o mie de pagini a istoricului, profesor doctor, Dumitru Zaharia. Cartea se intituleaza: „Bacau, istorie adevarata”.

b12

De admirat! O munca de Sisif. Grea si când o tii in brate, dar mai ales grea, prin cumulul de informatii. La pagina sase sute am gasit primele reglementari privind „Serviciul Apelor”. O lege data spre discutie publica in una mie noua sute douazeci si unu, votata in douazeci si patru, refacuta si adaugita… nu mai dau datele. Pâna a inceput razboiul, comitii si comisii. Abrogate toate, fireste, in patruzeci si sapte. Nu aici vroiam sa ajung. Doar… cum vede un istoric tranzitia de dupa razboi, sec si poate impartial, si cum o vede un om obisnuit, cu pielea facuta gaina, la o vârsta cand cele traite, se sparg in memorie… si nu mor.

Citez frânturi, datorita lipsei de spatiu, din „Bacau, istorie adevarata”: „Inspectoratul Râurilor de Ses. In localitatea urbana Bacau, intre anii 1943-1948, a functionat un inspectorat care avea atributia principala de a supraveghea cursul apelor din zonele de ses”. Sunt amintite „efectele groaznice cauzate de apele Negelului, Bârnatului si Bistritei din anii 1926 si 1930”… „Refugierea tuturor autoritatilor administrative, politienesti si militare in cursul lunilor aprilie-august 1944, a pus populatia localitatii la cele mai grele incercari.

bacau harta 1894 Atlasul Moldovei

Meritul unor oameni devotati, pentru a pastra in functiune Uzina Electrica Gheraiesti si alimentarea cu apa a orasului” au facut ca viata celor ramasi sa-si urmeze cursul. „…localitatea urbana de pe Bistrita a fost singura din toata Moldova acelor timpuri de restriste, care a beneficiat de folosirea curentului electric si apei potabile”. Mai sus, pe aceeasi pagina sunt amintite societatile si intreprinderile care functionau in zona Moldovei, mai reprezentative pentru noi fiind: „Darmanesti”, „Ghica Comanesti”, „Filderman”, ”Letea”, „Postav” Buhusi. Urmeaza o propozitie care mi se pare geniala si actuala: Au luat fiinta „societatile sovrolemn, organizate din anu’ 1945, in scopul taierii padurilor aflate pe acelasi bazin, in folosul exclusiv sovietic”. Istorie adevarata!

„Picatura” unei altfel de istorii

3

Viorel Roman a vazut altfel venirea rusilor. „Aveam cinci ani! M-a trezit intr-o dimineata o galagie mare. Venea de peste drum, de la fabrica de mezeluri a nemtilor. Lumea cara mobile, halci, salamuri. Hai ma si tu! Cum eram mic, caram o jumatate de salam intr-o mâna si jumatate in alta. Treceam strada si-l lasam acasa. S-a spart frontul si-au fugit nemtii. In toata nebunia aia, de lume pusa pe luat, tin minte, si-l vad si acum, pe-un cal alb care se ridica in picioare si se-nvârtea printre oameni, un neamt. Era buimac. Avea pistolul in mâna. Putea sa traga. Vecinii mei treceau pe lânga el cu fotolii, scaune, jumatati de porc… O fi fost beat si abia se dezmeticise… era foarte derutat. N-am aflat niciodata de ce-a ramas in urma. Dar nu stia nici incotro s-o ia.

a32

Pâna la urma a nimerit poarta si dus a fost… spre Izvoare. O fi scapat? Nu…? N-a trecut o zi si au ocupat rusii fabrica de mezeluri. Apropo de insula. Nu era dimineata sa nu vedem cum impinge apa, catre celalalt mal, câte un trunchi, si doua… trup de om. Un frate de-a lui mama mea, care era bun inotator, se ducea cu o funie infasurata la brâu, il lega si-l tragea. Anuntam Primaria. Erau nemti prinsi de rusi, impuscati pe pod la Serbanesti si aruncati in apa. Apa ii scotea chiar la noi, la Insula. De la unul din nemti, ca-i controlau sa le afle identitatea, mama a pastrat multi ani o fotografie, cu speranta ca, poate, cândva, sa-i anunte familia. Era mortul… cu sotia si doi copii. Spera ca poate… cineva, undeva, face la fel. Cum au murit ai nostri prin alta parte asa au murit si ei, trimisi sa lupte… Pe tata nu l-am mai vazut!”

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri